Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Stelian Tănase ● Alexandru Tatos ● Adrian Fetecău
Zi ploioasă şi rece. Dimineaţă am fost la cenzură (CCES). Veşti proaste. Romanul a ajuns la unul Velescu, cunoscut ca gropar de cărţi. Umblu prin birouri, nu dau de nici un funcţionar; lumea e plecată la o şedinţă la Dulea. Trec pe la Zigu (Ornea, n.a.), îl găsesc citind un manuscris, mi se pare, istoria lui Manolescu sau am vorbit de ea, nu mai ştiu. Ne cunoaştem de mai mulţi ani, de când mi-a făcut referat la Playback, fără succes, după Iorgulescu şi Buduca. Împreună cu G.A. face demersuri la editură şi Consiliu să apar. Nu ştiu de ce, dar am o tâmpită indiferenţă faţă de soarta manuscriselor mele. La Playback parcă era vorba despre cartea altuia.
N-am făcut o dramă, deşi lucrasem cinci ani încheiaţi la roman. N-am aceeaşi rezistenţă la lovituri când e vorba de viaţa mea personală. Orice mă poate da peste cap: un flirt, un divorţ, o veste proastă, un prieten la ananghie... Loviturile cu interzicerea cărţilor mi s-au părut fireşti. Ştiu ce am scris acolo. Delăsarea, ca să nu zic mai rău, de care mă acuză G., exasperată de dispariţiile şi aerele mele de resemnat furios. Conversaţia mea cu Zigu ajunge repede la situaţia mizeră în care supravieţuim. Prin vecini se întâmplă atâtea: nemţii au fugit cu sutele de mii, la Varşovia, Solidarnosc a luat tot, ce se va întâmpla în episodul următor? Noi am căzut într-o izolare sinucigaşă etc. Nu prea mai avem speranţă. Am căpătat o psihologie de peron: aşteptăm răbdători, aşezaţi pe valizele noastre sărăcăcioase. Amândoi ne-am refugiat în scris. Eu sunt prea fericit că lucrul la "Iacob îngerul" merge. Traducătorul este leneş, dar n-am altul! Se pare că e foarte bun, nu-mi dau seama, cu engleza mea de liceu. Stau cu Z.O. la capătul culoarului, departe de ochii străini. Din WC iese un domn îmbrăcat modest, într-un costum negru, cu un pulover peste cămaşă. Îşi şterge mâinile cu o batistă. Pare un funcţionar, se potriveşte cu aerul kafkiano-bolşevic al Casei Scînteii, coridoare întunecate, lungi, largi, cu uşi la egală distanţă, cu marmura şi tavanele prost luminate. Când mă preumblu pe coridoare, impresia că sunt în Procesul sau în Hotel Metropol, printre tovii de la Internaţionala Comunistă, prin anii '30. Z.O. mă întreabă: "Îl cunoşti? Ion Iliescu". Am auzit, dar de întâlnit, niciodată, nu. Aş fi fost curios să-l aud vorbind, prea am auzit multe. "Câte microfoane o avea în birou? E strâns supravegheat", îmi spune Z.O. "Îmi imaginez", spun. Îmi pare rău că nu s-a oprit. Unii văd în el o alternativă la Nea Puiu. Ca susţinător al politicii liberale din anii '60, are priză în aparat, asta ştiu de mult. A picat în dizgraţie în '71, la Teze. Când le-am citit, chiar înainte de bacalaureat, am plâns. I.I. este protejat de ruşi, altfel ar fi avut soarta lui Trofin. Bine, nici n-a îndrăznit să-l critice vreodată, cum a făcut Tr. Am auzit că s-a cunoscut cu Gorbaciov la Moscova în anii '50, unde I.I. era şef peste studenţii români, iar G. şef peste studenţii URSS.
Se pare că Gorbaciov, primul lucru pe care l-a întrebat, ajuns în vizită triumfală prin guberniile est-europene şi anume la Bucureşti, ar fi fost: "Ce mai face prietenul meu Iliescu?". Nea Puiu - criză de nervi. Dublă supraveghere, dar imun. Nu mai dă tractorul peste el. Mă despart de Z.O. şi traversez oraşul ploios într-un tramvai pustiu. Sunt singur în vagon, deci nu am coadă. (...)
Am aşteptat destul. Un egoism m-a ţinut să nu-l imit pe Tudoran sau, mai devreme, pe Goma. Să stau la colţ ca un şoarece, să nu mă deranjeze nimeni şi să-mi scriu romanele pe care nu le publică/ citeşte nimeni. La ce e bună pasivitatea asta? Este o experienţă consumată. Gândul m-a încercat de acum doi ani. Atunci eram deja dus, dar scenariul era: întâi să-mi apară cartea în Occident sau măcar să apuc să o trimit şi apoi mai vedem. M-am răzgândit. Există aici o laşitate care se sfârşeşte. Dar era şi speranţa vagă că poate scap, s-au mai văzut miracole, şi mă trezesc tipărit. După două cărţi refuzate, ce să mai aştept? Mă mir că n-am ieşit din '83-'84, când Playback a rămas în sertar, la cheie. Atunci aveam alibi cartea despre Rusia, aveam nevoie de conul de umbră ca s-o lucrez. Cobor din tramvai la Sf. Iosif. Liceenii de la Bălcescu umplu trotuarul. Mă opresc la chioşc şi aştept ascuns. Trec trei minute şi doi "băieţi" pe mijlocul carosabilului, aproape în fugă, mă caută din priviri. (...) Vorbiseră cu o seară înainte. Acum trebuie să-l văd pe L.C. Dar nu-l găsesc. G. întârzie. Stau de vorbă cu fetele de la secretariat, ies pe balcon să-l privesc pe Ilici Lenin trup/ Caragiale cap din curte. Băieţii stau la poartă şi mă aşteaptă. Cobor în pivniţă la Iaru. Vorbim vorbe. Înghesuiala obişnuită. G. întârzie, ca întotdeauna. Nu mai aştept. Mă târăsc spre casă.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 116-121
În sfârşit s-a rezolvat problema cu distribuţia. Am mai avut o discuţie cu Stegăroiu - care avea alte "idei", mai ales în ceea ce o priveşte pe Oana Pellea - dar, în cele din urmă, l-am determinat să semneze, ceea ce a făcut destul de supărat. Aşadar, încep acest film împotriva tuturor: Dulea, Everac, Stegăroiu. Dar, era mai bine să le fac pe plac? Să joc cum îmi cântă? Chiar dacă filmul va avea nenumărate probleme şi, poate, era mai bine să am aliaţi.
O asemenea situaţie am avut cu mulţi ani în urmă, la "Casa dintre câmpuri". Numai că atunci era, totuşi, altă "atmosferă", eu eram mai bătăios şi lucrurile n-au putut influenţa rezultatul muncii. Acum, cel mai tare mă tem de mine. Niciodată nu mi-a fost un film mai departe de suflet şi de inimă ca acesta. Mai am o săptămână până la începerea filmărilor şi sunt complet nepregătit. Iar pe de altă parte, nici nu pot să mă adun. Mă întreb dacă nu cumva m-a prins o oboseală fundamentală. Nu ştiu. În orice caz, numai o minune poate scoate filmul ăsta la liman. Era mult mai bine dacă renunţam la el şi încheiam lucrul în "epocă" cu "Secretul armei... secrete!". N-am decât o singură şansă: să fac în aşa fel încât filmul acesta să nu iasă. O să am, însă, tăria?
În altă ordine de idei, mi-a telefonat ieri Schuller din Germania şi m-a întrebat dacă sunt liber anul viitor, în mai-iunie, pentru o regie acolo. Dar, să cred? Să dea Dumnezeu!
Alexandru Tatos, Pagini de jurnal. Ediţie alcătuită de Liana Molnar-Tatos, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 538
Sunt foarte ocupat cu Margareta... O îndrăgesc din ce în ce mai mult... A-nceput să m-asculte şi cred că şi ea mă iubeşte sincer (o, tempora!...)... O spăl, o-ngrijesc şi cred că fac toate eforturile să mă port cât mai sincer şi mai bine cu ea... E bine că am acum o preocupare constantă... E albă cu tapiţerie gri... Am uitat să specific că Margareta e maşina pe care am ridicat-o din IDMS-ul Bacău. Cu câte eforturi!
În rest, "teroarea roşie" e în floare!!!
Adrian Fetecău, Jurnal nepublicat
