8 decembrie 1989

● Monica Lovinescu ● Leonard Gavriliu

În general, televiziunile din Occi­dent nu prea transmit imagini de la congresele comuniste, unde unanimi­tăţile, ca şi limbajul, sunt imuabile, gra­vate odată pentru totdeauna în lemnul dogmei staliniste. Limbajul este mort, siluetele fixate în entuziasmul lor de comandă, la fel.

Anul acesta, pentru al XIV-lea Congres de la Bucureşti, lucrurile au stat altfel. Imaginea aceluiaşi repetat spec­ta­col a trecut pe toate ecranele de televiziune dintr-un singur motiv: contrastul cu ceea ce se petrecea în celelal­te capitale ale Răsăritului. Când, la Bu­cureşti, delegaţii la Congres aplaudau cu braţele ridicate, ca nişte marionete bine strunite, la Budapesta, la Praga, la Sofia, în Berlin, partidele comuniste, reunite în plen, destituiau pe nereformişti, renunţau la rolul conducător al partidului, uneori chiar la titulatura lui. În timp ce vreo 100.000 de persoane îl aplaudau în Piaţa Palatului pe Nicolae Ceauşescu, sub supravegherea unei poliţii omniprezente, la Praga manifestanţii sfidau poliţia, se băteau cu ea, până la sfârşit triumfau. Pe toate pieţele şi străzile capitalelor eliberate de teamă cădeau măştile, şi mulţimile începeau brusc să facă istorie. Mascarada, circul, potemkiniada erau lichidate o dată cu prima spărtură în zidul Berlinului, cu primii studenţi demonstrând la Praga, cu Dubcek reapărut în balcon pentru a găsi, alături de Vaclav Havel, accentele primăverii din 1968, cu punerea sub acuzare a lui Jivkov la Sofia. Polonia, ca şi Ungaria o luaseră înainte: Polonia, cu prilejul alegerilor, apoi a primului guvern condus de un membru al lui Solidarnosc; Ungaria, cu gestul simbolic al deschiderii frontierelor.

Peste tot, sârma ghimpată e smulsă, peste tot gustul libertăţii este regăsit. În schimb, într-o Românie în stare de asediu, vechiul ritual al sclavilor ac­la­mându-şi stăpânul se repetă.

Bineînţeles, toată lumea cunoştea si­tuaţia. Nu e mai puţin adevărat că suc­cesiunea aceasta de imagini an­ta­go­niste pe ecranele de televiziune a pro­vocat un fel de uimire tristă, în­ge­mă­nată cu impresia unei ocazii pierdute. Iată de ce Congresul al XIV-lea n-a fost totuşi asemănător cu cele precedente, deşi gesturile, cuvintele păreau neschimbate. Iată de ce şi discursurile rostite acolo dobândesc o altă greutate.

Numai rareori ajungem să citim până la capăt astfel de deliruri mono­ton-irealiste. Litania lor face parte dintr-un coşmar lingvistic pe care îl evităm cât putem. De data asta însă nu se putea. Deoarece răspunderea recitanţilor se vedea sporită până la limite inacceptabile şi contrastul dintr-o astfel de litanie degradantă a bat­jo­cuirii şi demnitatea irupând nă­valnic la vecinii noştri.

În ceea ce ne priveşte, nu ne oprim decât la un singur discurs. Iarăşi şi iarăşi, al lui D.R. Popescu. Deoarece e vorba de un scriitor. Deci mai răs­punzător faţă de cuvânt. Şi de un pre­şedinte al Uniunii Scriitorilor, târân­du-şi confraţii în această degradare a rostirii.

Într-adevăr, deşi prezent ca delegat al organizaţiei municipale de partid Bucureşti, D.R. Popescu şi-a depus ofranda curteană în numele scrii­torimii române în integralitatea sa. Ştim bine că nimeni nu citeşte astfel de producţii. Dar cel puţin de data asta, din motivele expuse, trebuie să su­portăm lectura. "Congresul nostru, a spus deci D.R. Popescu, întruneşte în aula patriei întregul popor. Poate că nu e greşit să spunem că este un Congres al poporului român pentru vii­torul poporului român.

Ca scriitor, eu simt această vastă dimensiune şi sunt convins că exprim gândul tuturor scriitorilor din Ro­mânia."
Chiar al tuturor? Şi al lui Mircea Dinescu, în stare de arest la domiciliu? Şi al lui Dan Deşliu, care făcuse, nu de mult, greva foamei? Şi al Marianei Ma­rin, care se afla, chiar în timpul congresului, în greva foa­mei? Şi al lui Dan Petrescu, mai departe izolat, persecutat, ameninţat? Şi al petiţionarilor împotriva realegerii automate a secretarului general, printre care Liviu An­to­nesei, Liviu Ioan Stoiciu, Petru Ilieş, Lilian Prager? Şi al lui Luca Piţu, şi el în arest la do­miciliu? Şi al celor şapte scrii­tori cărora li s-a luat dreptul de sem­nătură doar pentru că au îndrăznit să ple­deze cauza justă a co­legului lor Mir­cea Dinescu, dat afară de la România li­terară de însuşi D. R. Po­pescu? Ex­pri­mă D. R. Popescu gân­dul unor Ştefan Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Mihai Şora, Al. Călinescu sau al mazi­litului Andrei Pleşu? Poate vorbi D. R. Popescu în numele Anei Blandiana, căreia tot el, mereu el, i-a luat rubrica săptămânală de la România lite­rară? Şi a atâtor alţi scriitori?
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 234-236

Sunt convocat la ziar pentru a încasa "acordul" (aproape 700 de lei, din care mi se reţin 261 de lei pentru nişte cărţi împrumutate de la biblioteca ziarului şi "pierdute"). Tot azi, încasez de la Întreprinderea poligra­fică "Informaţia" 6.210 lei, repre­zentând "părţile sociale", a căror restituire am cerut-o reglementar, preşe­din­telui C.O.M. ş Bătrâneanu.
Al treilea "meci" de şah cu Cristureanu, pe care îl câştigă el cu 3-2. Marcel i-a făcut o mică reparaţie la televizor.
Leonard Gavriliu, Jurnalul anului revoluţionar 1989, Paşcani, Editura Moldopress, 2004, p. 93