x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

9 iulie 1989

0
09 Iul 2009 - 00:00

Trezit la ora 6:30, am mari pro­bleme "trupeşti", mă abţin să dau amă­nunte, "ce e legat de boli" nu sună bine, nu? Mănânc un pic de caş, niciodată nu mi-e foame dimineaţa. Plec, dormind încă pe picioare, la ga­ră, cu soţia, eu pe umăr cu o sacoşă în care am mâncare (bagaj cu mâncare vor avea şi surioarele mele Melania şi Ita-Fănica şi fratele Marian), briceag, prosop, săpun, hârtie igienică etc. Cumpăr bilete de tren, până în comuna Pufeşti... Îi întâlnim în gară, acum, la Adjud, pe Marian cu soţia, Ma­riana, şi pe fiul lor Arthur. Şi pe Melania, sosită cu Laurenţiu.



Suntem deja obosiţi, aerul dimineţii ne zăpăceşte de cap. Urcaţi în tren cursă de persoane şi coborâţi la Pu­feşti, venim acasă la Neculai Gavrilă. Nu suntem seviţi cu nimic, deşi de e sete. Nu cerem nimic. Plecăm, câţi suntem, şapte, sosiţi de la Adjud, regretând lipsa familiei surioarei Ita-Fănica, pe unde ne conduce, entuziasmat, kilometri întregi (la un moment dat în­tor­cându-se acasă, de unul singur), în afara comunei, Neculai, fratele cum­na­tului meu Viorel. Traversăm locurile "industrializate" pe unde se selectează piatra şi nisipul scoase din Siret, aduse cu şalupa şi cărate pe bandă rulantă. Ne minunăm de risipă. Mergem apoi pe marginea barajului cimentat, nor ri­dicat, tot înapoi, spre Adjud: căpiem de atâta rătăcire, bătuţi în cap de soa­re­le torid. Luăm seama că am fost in­duşi în eroare de Viorel Gavrilă, că am gre­şit coborând din tren la Pufeşti, e prea departe de locul unde ar exista o po­sibilitate să traversăm Siretul. Dacă am fi venit prin satul Burcioaia, trei ki­lo­metri pe jos, am fi fost cel mai aproape - dar când e să te iei după or­go­lii extrafamiliale... Am greşit planul. Suntem deja morţi de oboseală când ajungem în dreptul satului Domneşti: deja nu mai vedem "frumuseţea săl­bă­ticiei şi peisajele", suntem epuizaţi de nervi că nu găsim un drum care să ne ducă spre Siret - pur şi simplu! În dreapta noastră e mlaştină, kilometri în­tregi... Tot mergem pe coada fundului unui viitor lac de acumulare "de la Că­li­măneşti". Acum e porumb semănat pe malul diferitelor bălţi dimprejur. (...) Prin bolovani şi nuiele, împiedicaţi de crengi rămase de la cine ştie ce inundaţie, ajungem la un nou şantier de regularizare a Siretului, ce o mai fi şi ăsta, parcă mergem printr-un labirint ne­natural, fără scăpare. În luncă, sunt copaci prăbuşiţi, îi ocolim. Când ieşim din pădure, pe un drum pietruit, brusc, rămânem cu gura căscată: des­co­perim un pod uriaş, de ciment, abia dat în folosinţă, complet inutil, scos din funcţiune de unul din multele braţe (nu cel mai important!) ale Siretului, nu am mai pomenit aşa ceva, a fost surpat "la rădăcini", din temelie, la prima viitură serioasă? Podul nou, ridicat peste acest braţ al Siretului, căzut într-o parte, strâmb, poate fi escaladat doar de oa­meni - în nici un caz nu poate fi folosit de maşini, deja investiţia, de proporţii, s-a dus pe apa Sâmbetei, un picior al podului a fost dislocat. Podul e o parodie "modernă" de ciment în mijlocul "naturii sălbatice"... Păşim cu teamă peste acest pod, aşteptăm parcă din clipă în clipă să se prăbuşească, sub el apa are vârtejuri, degeaba facem pe gro­zavii, bravând când stăm aplecaţi peste balustrada lui... (...) Pratic am ve­nit până aici deoarece am tot fost duşi cu vorba că e o barcă pe undeva care să ne treacă - dar unde o fi exact, numai Dumnezeu ştie. (...) De necrezut, găsim după o tufă verde, deasă, de mărăcini, nesfârşită, o barcă de tablă cât toate zilele, cu vâsle, nepăzită, prinsă de un cablu gros cât o mână de copil, cablu ce traversează Siretul, legat pe ambele maluri de copaci zdraveni. (...) Deoarece Siretul ne-a dus, prin forţa curenţilor lui, singur, la celălalt mal, apa învolburată împingând uriaşa noastră barcă de tablă pe scripetele care scârţia pe cablu, făcându-ne şi scârţâitul ăsta "pielea de găină". (...) Cu chiu, cu vai, "cei şapte nemagnifici din familia Stoiciu" traversăm până la urmă cu bine Siretul undeva, departe, în dreptul satului Domneşti, pe barca uriaşă de tablă, barcă adusă la celălalt mal mai degrabă de curenţii puternici ai apei umflate decât de zbaterile noastre la vâsle sau la "prăjinile de 10-15 metri". (...) În sfârşit, rupţi de oboseală, ajungem într-un cătun de ţigani românizaţi (Arba?), fără curent electric şi cu case mici făcute din chirpici, cu garduri de nuiele. (...) De aici încolo vom începe ur­cu­şul abrupt. Dealul e lung. Am sosit toc­mai când pleacă lumea de la mă­năs­tirea Sihastrul, nu vom mai prinde nici o slujbă la manăstirea cu acelaşi nu­me,  mănăstire pe care o văd pentru prima oară. (...) Mănăstirea Sihastru e în­grijită, minunat aşezată: e ora 12:00, ne scuturăm de praf, intrăm să ne în­chi­năm, descoperim înăuntru o "biseri­că" uluitoare, pronaos, naos şi catape­teasmă nemaivăzute, cu pictură nouă, sti­lizată, ia te uită, cu candelabre de ar­gint masiv şi ferecături ale icoanelor de valoare, cu o sculptură în lemn făcută de un artist profesionist. (...) Curios, sunt in­credibil de mulţi vizitatori, veniţi să se roage, să dea de pomană, să bată mă­tănii sau să se mai îmbuneze "în" "vremrile grele pe care le traversăm". Plecăm din curtea Mănăstirii Sihastru cu o nemulţumire nedesluşită în su­fle­te. (...) Nu avem de ales şi ne aşezăm la soare, într-o poieniţă, la masă printre tufe de alun. Eu şi Doina am adus o conservă mare, sovietică, de peşte, ouă fierte, telemea, roşii şi pâine. Mă rog, mâncăm la grămadă, nu e nevoie să ne săturăm, avem şi dulceaţă, nu avem însă apă! (...) Într-un târziu ajungem la hidropluta piticului de la o sondă din dreptul Burcioaiei, dăm trei lei fiecare. Privim pe sub sprâncene piticul matur, un adevărat fenomen al naturii, care trage hidropluta cu mâinile, cu o uşu­rinţă nefirească, pe cablul agăţat de la un mal la celălalt... Dimineaţa, tata mi-a făcut un nou rând de chei de yală (pierdute sau furate ieri la prânz la Focşani!) după cheile soţiei, la un parti­cular. (...) Coborât din tren personal la Focşani, întreb la informaţii dacă n-au fost găsite nişte chei pe peron într-un portmoneu, ieri: nu, mi se răpunde, întrebaţi la miliţia gării. La miliţia gării nu e nimeni... Mai bine mergi şi în­trea­bă la Securitatea judeţului, îmi spune soţia.

Liviu Ioan Stoiciu, Jurnal stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal, Piteşti, Paralela 45, 2002, p. 46-5
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de