Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Primit azi scrisoarea. Voluminoasă. Teama de a o citi. Amân. Preferam să nu ştiu, să nu fiu cu nimic implicat în dramele altora.
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 393
Îi propun lui X să trec pe la el ca să-i înapoiez o carte. Refuză, cu un pretext oarecare, cum face des. Simt numai o uşoară tristeţe. Sunt apărat de vanitate din ambele părţi. Ce mă preocupă mă reţine destul ca să nu simt nevoia de contacte şi să nu-mi pese cum sunt văzut. Iar necazurile sunt altele şi mult mai grave decât neplăcerea, dintotdeauna suportabilă, că nu sunt dorit (...).
Am întrerupt mai multe zile pentru o excursie bucureşteană cu studenţii, la cenaclul lui Mircea Martin. Crispare, tristeţe, nelinişte peste tot. Cu editura, practic, relaţia s-a rupt. Vor să introduc în carte o fată cu vederi sănătoase care restabilieşte echilibrul familiei. Nu le reproşez nimic, mai mult nu pot să facă. Discuţie cu Gabriela în curtea editurii (la ea în birou, ca peste tot, sunt urechi). Aceeaşi discuţie, mult dezvoltată, de la prânz până seara, cu Nicolae, acasă la el. De fapt, nimeni nu crede că este ceva de făcut. Unii, mai curajoşi şi mai sătui, au hotărât ca Mircea D. să provoace ca să termine cu tot.
Duminică, înainte şi după prânz, plimbare cu Alexandra spre Ion şi spre Herăstrău. La întoarcere, plec în aceeaşi zi la Deva, inspecţie de grad. Între timp, pe fondul oboselii şi al ieşirii din program, pe care dinainte îl scurtasem, mă întreb dacă să mai insist. Despre Guénon nici n-ar fi mare lucru de adăugat.
Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu. Jurnal despre indiferenţă, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 31-32
Am văzut în seara aceasta, la Casa Tineretului, datorită unui aranjament al meu (e vorba despre o propunere pe care i-am făcut-o lui Florian Pittiş la Slănic Moldova), un film pe video. E vorba despre filmul oficial avizat de colonelul Tom Parker, Elvis Presley, care m-a impresionat profund. Viaţa unui OM care a reprezentat enorm în rock-ul mondial, dar, totuşi, un om cu multele sale scăderi, cu "busculadele" sale sufleteşti care sunt convins că, mai mult decât orice tranchilizante, i-au stins bătăile inimii... Un om care însă n-a făcut degeaba umbră pământului. Şi este, după părerea mea, un lucru extraordinar să conştientizezi în timpul vieţii tale că nu ai trăit degeaba (nu mă refer la avere, copii şi celelalte), că numele tău, munca ta, zbaterea ta lăuntrică vor lăsa în urmă o cărare pe care o vor folosi mulţi dintre cei care vor veni după tine. Chiar foarte mulţi... Mă macină un sentiment confuz şi am un gust amar acum în gură, gândindu-mă la propria mea incapacitate de a realiza ceva care să răzbată... Vai de mine, câte iluzii deşarte! Unde sunt aureolele de care vorbeşte Steinbeck... Cred că există, dar nu pentru mine, un superplafonat, un închipuit care mă mint zilnic (da, îmi beau ca pe un ceai sau ca pe un drog minciuna zilnică) cu planuri de genul că voi face (un spectacol să zicem, nemaipomenit), că voi scrie o carte nemaipomenită (cine, eu?) ş.a.m.d. Uf, mă mir că mă suportă şi hârtia asta pe care scriu. Un incapabil şi un farseur, asta sunt...
Iluzii deşarte într-o lume a deşertăciunilor... Mă refer la cea din România de azi... Iar eu voi continua să am grijă de propria mea persoană... Să mă odihnesc, să mănânc, să fiu bine... În fond, pentru ce?!!!
Adrian Fetecău, Jurnal nepublicat
Pentru a-mi forma părerea despre personaj, aveam la îndemână faptele sale şi hagiografia constantă oglindită în cultul nebunesc pe care i-l închinau presa, partidul şi prea numeroşii români. Trebuie însă ţinut seama nu numai de cultul personalităţii din regimurile comuniste, dar şi de propriile tradiţii româneşti. Astfel, termenul de "Conducător", folosit pentru Ceauşescu, fusese şi titlul mareşalului Antonescu, adevăratul stăpân al României în timpul războiului. Comparând adjectivele folosite pentru proslăvirea celor doi conducători, în presă mai ales, eşti frapat de similitudinea dintre ele. Deci, cultul lui Ceauşescu a fost precedat de cel al lui Antonescu şi de cel al lui Gheorghiu-Dej. Trebuie totuşi spus că Ceauşescu accepta tămâieri care depăşeau limitele ridicolului: "Fiul cel mai iubit al poporului român", "geniul Carpaţilor", "Dunăre a gândirii". Dar poeziile lui Aragon şi ale altora închinate lui Stalin n-au depăşit şi ele limitele decenţei? Asemănarea dintre manifestările cultului personalităţii închinat "Conducătorului Antonescu", în perioada războiului, şi "Conducătorului Ceauşescu", acum, nu se oprea aici. Colegul meu portughez care, copil fiind, trăise la Bucureşti, unde tatăl său fusese ambasador, îmi povestea că Antonescu făcea ca Ceauşescu: oprea toată circulaţia pentru a lăsa cale liberă maşinii sale şi suitei. Miliţia era gata să lovească pe imprudenţii care nesocoteau această interdicţie. În ultimele luni, Ceauşescu împinsese aceste interdicţii chiar mai departe. Nu numai că toată lumea, inclusiv pietonii, trebuia să se oprească la trecerea cortegiului său, dar aceştia din urmă trebuiau să se şi întoarcă cu spatele la Conducător. Scenă bizară, foarte revelatoare pentru popularitatea personajului. Cel puţin aşa se întâmpla pe Calea Victoriei, care fusese interzisă circulaţiei tuturor, în afară de şeful statului şi de maşinile care-l însoţeau. În general, Ceauşescu se aşeza în faţă, lângă şofer. Iar câinele lui – pe bancheta din spate. Îl puteai zări stând acolo, cu capul ridicat şi urechile ciulite. Cum el nu stătea toată ziua cu Ceauşescu la birou, era dus înapoi acasă cu acelaşi alai, sirene blocate şi circulaţie întreruptă, fiind singurul oaspete de marcă din maşină pe care poliţiştii îl salutau imperturbabili. Am asistat la această scenă de mai multe ori.
Jean-Marie Le Breton, Sfârşitul lui Ceauşescu. Istoria unei revoluţii. Cu o prefaţă de Nicolae Manolescu. În româneşte de Ioana Cantacuzino, Editura Cavallioti, 1997, p. 29
