x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Arta era totuşi cu putinţă"

0
Autor: Eliza Dumitrescu 27 Mar 2009 - 00:00

Scriitorul Daniel Vighi rememo­rează contextul cultural şi ideolo­gic, dar şi câteva aspecte ale vieţii de zi cu zi de la începutul anului 1989, când a apărut una dintre cărţile sale.



"Romanul «Însemnare despre anii din urmă» a apărut în 1989, în con­diţii speciale. Ne aflam în plină exasperare ideologică, stăteam la coadă pentru laptele necesar băiatului, care avea 1 an, şi trebuia să mă scol pe la ora 1:00 noaptea ca să-l cum­păr: nu exagerez! Transportul ajun­gea pe strada noastră pe la ora 5:00 şi jumătate dimineaţa şi coada avea deja 1 kilometru lungime. Cu toate acestea, nu e cazul să simpli­ficăm lumea aceea printr-un reduc­ţio­nism specific ideologiilor şi politicii în general.  
Eram tânăr şi asta ţinea loc de orice, trăgeam chefuri mişto şi a doua zi nu aveam nici pe dracu', cum se spune. Aveam întotdeauna cărţi bune, chiar şi la xerox, de pe piaţa neagră; din Germania am primit de la cumnaţi un video nou-nouţ la care ne adunam gaşcă. Îmi amintesc că am văzut atunci «Once upon a time in America», în regia lui Sergio Leone şi cu un greu de uitat Robert de Niro pe post de golan melancolic.

Aşadar, arta era totuşi cu putinţă, comuniştii doreau să păstreze măcar de faţadă imaginea unei ţări care nu s-a cufundat cu totul în barbaria cultului per­so­nalităţii de tip nord-coreean, spre care aspira cuplul Ceauşescu. Aşa a fost cu putinţă să mai apară cărţi care nu erau, cum se spunea, «pe linie». Acest lucru a fost un pact subînţeles: noi vă lăsăm în pace să editaţi şi ro­mane fără activişti, picturi fără conducătorul iubit sau spectacole de teatru din ograda lui Cehov sau Ibsen, iar voi ţineţi - cum a spus mai anii trecuţi un parlamentar inspirat - «ciocu' mic». Un troc ca atâtea altele în lunga noastră istorie naţională, în care ne-am menţinut într-o medio­critate istorică şi culturală.

În vreme ce polonezii, ungurii, cehii şi chiar ru­şii aveau parte de revolte, disidenţe, primăveri şi dezgheţuri, noi ne-am des­curcat. Ne-am negociat destinul şi ne-am acomodat: am salvat cultura - şi chiar am reuşit asta! - dar ne-am ratat istoria. Am fost nici reci, nici fierbinţi. În veacurile de dinainte am avut parte de o independenţă stranie (mai ales în epoca fanariotă) în care am învăţat cum să practicăm corupţia la scară statală, în vreme ce polonezii, cehii, ungurii nici măcar nu aveau stat: gemeau sub stăpâniri străine şi au învăţat altceva. Rezistenţa şi pe­dagogia faptului că istoria trebuia din când în când luată pieptiş. E adevărat că există şi o urmare pozitivă în toate astea: în ce ne priveşte pe noi, scriitorii din deceniile şase, şapte şi opt comuniste: am putut scrie cât de cât. Am putut picta, am putut compune muzică. Nu a fost totul atât de negru, cum se zice de obicei.

Romanul apărut în 1989 l-am scris în urma unui pariu făcut în cimitirul de pe strada Rusu Şi­rianu, cartierul Elisabetin din Timişoara. Am stat acolo prin 1987, până spre seară, cu o sticlă de vodcă rusească (băutura la modă printre artiştii epocii) cu un amic poet, pe o bancă, în faţa unei pietre de mormânt la care ne oprisem din întâmplare. Era toamnă spre sfârşite şi am văzut scris în piatră numele unei doamne: se numea Rozalia Massong, nici astăzi nu ştiu cine este.

Mi-a plăcut sonoritatea denumirii aceleia, în târziul serii umede de la ploaie şi vodcă. I-am spus celui care îmi stătea alături: poetul Gheor­ghe Pruncuţ - un boem romantic şi alcoolic - că voi scrie un roman cu doamna. Aşa s-a născut o poveste care îl are ca perso­naj pe un Don Quijote rătăcit prin amintirile uitate din vechiul imperiu austro-ungar, despre care nu ştiam mai nimic. O Kakania pe care o dibuiam în aromele marelui romancier Robert Musil sau în romanul Marşul lui Radetzky - capodopera crepusculară a lui Joseph Roth.

Nu am avut parte de cenzură. Dimpotrivă, am be­neficiat de o lectură exigentă şi de ajutor estetic din partea unui redactor de foarte bună calitate, e vorba de doamna Ana Barbu de la editura Cartea Românească, despre care nu mai ştiu nimic: o salut afectuos dacă mai vieţuieşte pe undeva şi o îmbrăţişez. Romanul a avut parte de lecturi atente şi critica a descifrat mare parte din ceea ce am dorit să spun."

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de