x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Calvarul de la doamna Budeş

0
Autor: Carmen Preotesoiu 21 Sep 2009 - 00:00
Cristina este învăţătoare şi locuieşte în Bucureşti.

"Îmi făcuse mama o boc­ce­luţă. Nu era nici geamantan, nici sa­coşă. O geantă cu două mânere scurte, dintr-o pânză albastră cu pi­căţele negre, parcă. Tot mama îmi pre­gătise şi o rochie albă, din pânză to­pi­tă, cu bretele şi volane în poală. Era rochia pe care o luam numai când plecam undeva, unde se impunea o ţi­nu­tă mai drăguţă. Altfel, nu ieşeam din pantaloni şi din tricou. Mi-aduc amin­te că mama a insistat foarte mult să mă îmbrac frumos.

Tata stătea lân­gă mine. Drept. Fără să spună ceva. Aş­teptam autobuzul care să ne ducă la Bucureşti. Aveam nişte emoţii, de sim­ţeam că nici să respir nu mai pu­team. Era primul meu examen important. Admiterea la liceu. De-a lungul timpului fusesem la multe olimpiade, cumva învăţasem să-mi ţin în frâu emoţiile. Acum însă, era altceva. Era viitorul meu «în joc», după cum îmi tot spuneau părinţii încă de la sfârşitul clasei a VII-a. Mă vedeau ducând tradiţia mai departe. Învăţătoare. «Aveai pâinea în mână», asta era expresia cu care mă încurajau atunci când observau umbre de îndoială pe chipul meu.

Tot de teamă ca nu cumva să fie un eşec admiterea mea la liceu, exa­menul l-am dat la Giurgiu, deşi Bucureştiul mi-ar fi fost mult mai la îndemână dacă ne gândeam la distanţa care ne despărţea. Prin bunăvoinţa directorului de la Liceul Pedagogic din Giurgiu, nu am fost nevoită să fac naveta. Rămâneam peste noapte, contra cost, într-una dintre încăperile internatului, care era închis pe vară. Am avut nişte probe crunte. Ţin minte şi acum privirea tatălui meu în momentul în care mă aflam la proba de Educaţie fizică. Mi s-a părut cea mai grea. Afară era infernal de cald. Aveam proba de rezistenţă.

Nu conta timpul scos, important era să termini cursa. Tata îşi înfipsese mâinile în gardul din plasă ce împrejmuia terenul de sport şi cu vocea gâtuită striga: «Încă un pic, nu abandona». Simţeam că îmi exploda splina. Toate eforturile mi-au fost răsplătite, într-un final, de locul pe care l-am ocupat pe lista celor admişi: locul I. În ziua în care s-au anunţat rezultatele, tata nu a mai avut răbdare să stea acasă. S-a urcat cu noaptea în cap în IRTA, a traversat Bucureştiul, a ajuns în Giurgiu şi mi-a văzut numele în fruntea listei. Abia când a ajuns acasă, seara târziu, am aflat vestea. Ochii lui plini de lacrimi, dar extrem de fericiţi, mi-au dat de ştire.

Pentru că luasem pe primul loc, tata a reuşit să mă transfere foarte uşor şi foarte repede la Liceul Peda­gogic din Bucureşti. Nu au fost probleme, iar cei de acolo m-au primit cu braţele deschise. Mă gândeam că o să fie nevoie de oareşce intervenţii, de pile, dar nu a fost cazul. S-a făcut transferul imediat. Momentul fericit a trecut însă destul de repede. Umbrit de începutul toamnei care m-a adus în Bucureşti, departe de familia mea. La o gazdă. Budeş o chema. Era infirmă. Avea un picior tăiat de la genunchi. Şi se ajuta de un cadru de fier. Tata a fost foarte încântat. «Femeie singură, necăjită, sigur o să ne înţelegem bine cu dânsa. O mai ajuţi şi tu cu ce mai are nevoie, o să fie bine», mi-a zis tata şi au bătut palma.

După numai câteva zile de stat în acea casă întunecoasă ce mirosea a medicamente şi a bătrâneţe, am văzut că în spatele vocii aceleia mieroase cu care l-a impresionat pe tata se ascundea o scorpie bătrână şi afurisită. Nu puteam să dormim şi de cele mai multe ori citeam până pe la 1:00-2:00 noaptea. Într-o noapte am auzit bocăneli la uşa mea. Era doamna Budeş. «Rogu-te, nu ai vrea să vii să mă ajuţi şi pe mine să spăl un pic aragazul, că eu nu pot?». Mă uitam cum îmi zâmbea mârşav şi ce plăcere îi făcea să mă vadă şmotruind. În acea seară am făcut lună prin toată bucătăria, după ce ea stătuse ore întregi la cafele şi la ţigări cu prietenele ei, la fel de şubrezite şi de enervante.

Dimi­nea­ţa, povestea continua, iar calvarul meu se adâncea şi mai mult. «Ro­gu-te, nu vrei să îmi faci şi mie un ceai şi să îmi fierbi nişte ouă?». Eram în pragul uşii, gata să plec la şcoală. M-am întors, i-am pregătit masa şi am plecat trăsnind şi puf­nind la cursuri. Şi toate au continu­at în fiecare zi: curăţenie, pregătit masa, masaj cu spirt pe spatele babei, dat drumul la televizor, stins televizor... Pe toate le-am su­portat. Ştiam că mă eliberez o dată la două seri, când vorbeam cu mama şi cu tata, care mă sunau cu taxă inversă de acasă. Mi-era suficient să le aud vocea câteva minute, să le spun că sunt bine, să aud de la ei: «Ne vedem vi­neri, te pupă mama, te pupă tata». Bucuria supremă.

Până într-o seară când, auzind telefonul sunând, m-am repezit în bucătărie să răspund. Am luat repede receptorul, am tras de el. Degeaba. Un lăcăţel mic atârna de aparat. Telefonul fusese încuiat şi nu mai putea fi folosit. «Doamna Budeş, mă sună mama, de ce aţi încuiat telefonul?». Nici nu mi-a răspuns. Mi-a spus că e obo­sită şi că am timp suficient de vorbă acasă, la ţară, «că doar te duci la fiecare sfârşit de săptă­mâ­nă». În noaptea aceea nu am putut să adorm nicicum. M-am perpelit, îmi venea să îmi înfig mâna în pă­rul ei şi să o târăsc prin toată casa. Duminică am revenit în Bu­cu­reşti cu tata, mi-am strâns bagajul şi am plecat acasă. Două săp­tă­mâni m-am trezit zi de zi la 5:00 fară un sfert dimineaţa, am fă­cut na­veta, picam de obo­seală, dar ni­mic nu mi se părea mai greu decât să o mai suport pe gazda aceea afurisită. Deşi obosită, la sfâr­ş­itul zilei eram fericită. Scăpasem de Budeş".

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de