Ceauşescu, întors cu faţa la perete

Antonio Momoc este lector doctor la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Co­municării din cadrul Universităţii Bu­cureşti. În 1989 era în clasa a VI-a B şi avea 12 ani.

"Distracţia principală a mea şi a colegilor de la Şcoala 58 din Bucureşti era să rămânem după ore să ne prefacem cum cântam la un «pian» pe care îl desenase un coleg pe ultima bancă din clasă. Tatăl băiatului care desenase pianul cânta într-o fanfară militară şi colegul nostru ştia chitară şi pian. El era sufletul tuturor petrecerilor. Îşi căra chitara şi pe Stadionul «23 August», actual «Lia Manoliu» la repetiţiile la care noi, pionierii, eram instruiţi înaintea zilelor de sărbătoare (de 1 mai sau de 23 August) să facem litere din corpurile noastre.

La 15 septembrie, după deschiderea noului an şcolar, după ce am făcut careul, după discursul mobilizator al directoarei şi după cântarea imnului de stat, ne-au dat drumul mai de­vreme de la ore. Eu şi alţi trei colegi am rămas în clasă, la distracţia noastră preferată: cântatul la pianul desenat pe bancă. Colegul muzician nu-şi putea aduce chitara la şcoală, pentru că i-o puteau confisca tovarăşii învă­ţători. În timp ce cântăreţul se pre­făcea că apasă pe clapele desenate pe ultima bancă, colegii mei, purtaţi de cântecele patriotice îngânate, s-au urcat pe catedră, la cele două tablouri de pe peretele din faţa clasei.

Erau două tablouri mai mici cu stema ţării şi cu trico­lorul poziţionate la mică distanţă în stânga şi în dreapta tabloului lui Nicolae Ceauşescu. Colegii mei le-au întors cu capul în jos. Apoi, le-am dat o mână de ajutor când au trecut la tabloul «conducătorului iubit». Împreună am întors tabloul cu Ceauşescu, mereu tânăr, cu faţa la perete. Ştiu că ne-am distrat foarte tare şi nu vedeam un gest de revoltă în asta. Ne amuzam, fără să încărcăm simbolic sau ideologic jocul/joaca noastră.

A doua zi după această năzdrăvănie, a fost convocată sedinţa la Cancelarie. După minute de dezbateri şi interogări, sectoristul, diriginta, directoarea şcolii, alţi profesori, indivizi pe care nu-i mai văzusem niciodată (mă gândesc acum, la 20 de ani de atunci, că probabil erau securişti) au venit în clasa noastră şi s-au aliniat în faţă, acolo unde tablourile şterse de praf de femeia de serviciu tronau acum frumos aşezate la locurile lor.

A urmat un interogatoriu lung, obositor, stresant. Rând pe rând colegii din clasa noastră şi din clasele vecine erau puşi să povestească dacă au văzut ceva, dacă ştiu cine a rămas după ore şi a îndrăznit să se joace cu tabloul «părintelui»  nostru, Nicolae Ceauşescu. Cei vizaţi erau, evident, poznaşii clasei. Grupul meu nu se afla printre ei, deşi eram cunoscuţi pentru multe alte boacăne.

O colegă care locuia vizavi de şcoală pretindea că văzuse de la balcon totul. Din fericire nu a identificat pe nici unul dintre noi, iar descrie­rile ei nu se potriveau cu nimeni care să fie săltat de Miliţie şi dus la Şcoala de corecţie. Ştiu că nu am dormit deloc bine în nopţile ce au urmat interogatoriilor, care au durat mai multe zile. O stare de agitaţie similară am trăit atunci când, în acelaşi an, colegii mei au dat foc clapelor unui pian (de data asta unul adevărat) din laboratorul de muzică.

Acest laborator era din categoria celor în care, ca şi cel de chimie, de biologie şi de fizică, nu se putea intra decât dacă un profesor îl deschidea cu lacătul. De data asta cineva l-a uitat deschis. Se apropia Revelionul, iar colegii mei, înarmaţi cu artificii, au intrat în laborator. Unul dintre colegi a vrut să îi facă lumină celui care dorea să cânte şi a introdus un artificiu lângă clapele de sidef care au ars destul de rapid. Nici de această dată nu s-au aflat făptaşii, anchetele miliţianului şi ale directoarei nu au dat rezultate. Toţi cei care am intrat în laborator am fost puşi să plătim reparaţia pianului.

Amin­ti­ri­le care revin obsesiv despre toamna anului 1989 sunt legate de desele întreruperi de curent electric. Se făcea eco­nomie, era «raţionalizat» consumul, adică redus spre zero. Clasele V-VIII învăţau după-amiază. O dată cu venirea frigului, caloriferele rămâneau reci, pentru că şi gazele trebuiau economisite. În octombrie-noiembrie, cum se lăsa întune­ricul, cum se oprea curentul. Aşa că se întrerupeau şi orele şi noi, elevii, eram trimişi acasă. Blocurile în care locuiam nu erau nici ele mai luminate sau mai încălzite. Lecţiile le făceam la lampa cu gaz, iar colegii mei se scuzau că nu au avut lumină, atunci când nu-şi făceau temele."