Comerţul liber în socialism

Vivi locuia pe palier cu noi, la patru camere, cu chirie la stat. Era o femeie foarte frumoasă, chiar cool, în limbajul de azi. Avea doi copii: Răzvan, de-o vârstă cu mine şi Andrei, cu câţiva ani mai mic. De câţiva ani era divorţată şi la un moment dat, ca să-şi sporească veniturile, a început să facă tot soiul de lucruri în afara serviciului de laborantă în Politehnică; fiindcă progeniturile ei, ca şi mine, aveau prostul obicei să mănânce zilnic.

Împreună cu Lulu, un student la arhitectură, a făcut mărţişoare. Munceau până noaptea târziu, de vândut s-au vândut bine, dar cum, din păcate pentru ea, 1 Martie nu era decât o dată pe an, banii din două săptămâni de vânzare nu puteau ţine prea mult. Apoi, în colaborare cu un student astmatic, Vivi a trecut la confecţionarea de espadrile. Vreo doi-trei ani a fost o adevărată furie cu espadrilele, aproape toată lumea purta. Am avut şi eu vreo câteva perechi, din care unele din raiat negru. O nebunie. Cu espadrilele negre în picioare şi cu pantalonii bufanţi mi se părea că semăn cu Bruce Lee, idolul meu de atunci în materie de dat cu picioarele. De fapt, în toate materiile.

Au vândut ei nişte saci de espa­drile, dar cum nu erau de interes pentru cumpărători decât în timpul verii, trebuia găsit un articol de care să fie nevoie mereu. Voila: batistuţe!

Aici a intrat şi mama în scenă. Cot la cot cu Vivi a început munca de tighelire a materialului numit ba­tist, cumpărat la metru din comer­ţul socialist. Rimă involuntară.

De cumpărat nu găseai batiste să dai cu tunul, astfel că batistuţele lor colorate şi cu marginile ondulate erau la mare căutare. Confec­ţio­na­rea se făcea la maşina de cusut a lui Vivi. Eheeei, dar până s-a văzut ea cu ma­şina aceea cu programe, au curs nişte ape. Până la urmă, conform tradiţiei, tot cu o relaţie a făcut rost de maşină. Fratele lui Vivi, mare pro­curor, a intervenit undeva şi manufactura a mers de atunci ca pe roate.

S-au vândut batistuţe cu baloturile, la toţi colegii de serviciu ai părinţilor mei, la colegii lui Vivi, la prieteni, rude şi la colegii prietenilor şi rudele colegilor.

Astfel mai intrau nişte bani în casă, dar pentru noi, copiii, nu erau destui. Aveam nevoie, mai ales eu cu Răzvan, de bani pentru bere.

Descoperisem berea de nişte ani şi, pur şi simplu, înţelesesem că pentru dezvoltarea noastră e un aliment indispensabil. Răzvan mai făcea rost de bani de la Mamae. Bunică-sa din partea tatălui era coafeză particulară, avea acasă un soi de "salon" şi bani destui cât să mai scape şi la nepoţi ceva. Cine este gata să ne judece trebuie să afle ce greu era cu berea pe atunci, mai ales pentru nişte tineri slăbuţi şi în formare, ca noi. Bere se aducea puţină la alimentară şi ca să cumperi atunci, pe loc, trebuia ochi ager, să vezi ca­mionul cu marfă când venea, umeri laţi, braţe vânjoase, coate de shaolin şi tupeu de măgar, să faci faţă ţiga­nilor care se împingeau cu toată familia să cumpere tot.

Dacă nu aveai aceste date trebuia ori să te mulţumeşti cu o po­şircă ne­norocită la halbă, de care m-am să­turat în spelunca împuţită de la Gara Basarab ori să cumperi de la ţi­gani cu 25 de lei sticla, care la ali­men­tară era 5,25. Hai noroc!