Cu tărtăcuţa-n apă şi scoica-n băţ, la Jurilovca şi Portiţa

Pentru constănţeni, în general, vara copilăriei oprimate de comunism însemna automat plajă. Plajă goală: nisip, mare şi ore întregi de zbenguială, însă pentru Cătălin D. vara însemna plaja la Portiţa, în compania pescarilor, dar mai ales a borşului lor faimos. Însemna înotat prin canale şi fugărit făzăniţe prin smârcuri. Însemna pescuit, pasiune bine păstrată până-n zilele noastre, care se îm­ple­teşte armonios cu arheologia (cealaltă pasiune - profesia) pe malul Dunării, la Capidava.

"În '89 pot spune că era şi urât şi frumos. Iarna era responsabilă cu urâtul, cu frigul din case şi cu lumina stinsă, însă refulam ascultând Europa Liberă şi Vocea Americii, pe care de altfel le asculta toată lumea. Circulau chiar şi casete cu emisiuni înregistrate şi de ele făceam rost mult mai uşor decât de scrierile interzise. Una dintre ele, de care până la urmă, după multe săpături, tot m-am lipit, a fost «Orizonturile roşii» ale lui Pacepa, litografiate.

Deci iarna era anotimpul întunecat şi rece din care încercam să scăpăm, agăţându-ne de firavele informaţii de-afară ce se strecurau către noi ca lumina pe sub uşă. Îl mai încălzeam citind, că oricum nu aveai altceva ce face, mai ales că-mi plăceau tare mult romanele istorice, şi urmăream cu interes Teleenciclopedia.

De copil dădeam singur fuga în casă, rupându-mă de la joacă, la ora la care începea Teleenciclopedia. De acolo mi s-a şi dezvoltat gustul pentru istorie şi arheologie. Vara în schimb, era altceva. Mergeam la plajă, la pescuit, la munte. Zilele erau lungi şi calde, iar nopţile erau... pline. Vara nu prea mai simţeam lipsurile. În '89, la începutul verii, am dat treapta a doua la liceu.

Ţin minte că taman în timpul examenelor a venit şi frate-miu acasă care a stat doar vreo două zile fiind şi el în sesiune. Avea la el «Quo Vadis», pe care încă n-o citisem, aşa că între examenul de fizică şi cel de mate am fost foarte ocupat cu studiul romanului lui Sienkiewicz. După treapta a doua, am plecat la Jurilovca, la cana-lul 5, între Razem şi Goloviţa. Stăteam la nişte buni prieteni de-alor mei. La ei trăgeam în fiecare vacanţă de vară şi cam în fiecare S.R.L. al părinţilor. Aşa am şi descoperit pescuitul, de când aveam 5 ani, tot la Jurilovca. Iar de-atunci, n-am mai putut dormi de nerăbdăre în niciuna din nopţile premergătoare unei plecări.

Cam de pe la 8 ani, ai mei au început să mă lase acolo câte 2-3 săptămâni. Prindeam raci, înotam prin canale, necăjeam taurii ăia sălbăticiţi care uneori mă şi luau la alergat prin baltă, mă uitam la şerpi, pândeam păsările... Sâmbăta, când veneau ai mei, traversam lacul, la Portiţa, iar acolo ne aştepta Brigada de pescari de mare cu ciorbă pes­cărească (în care băgau oamenii ăia toate soiurile de peşte: morun, lufar, ceguţă, hamsii - pe-astea le fierbeau în sită că altfel nu mai rămânea nimic din ele). Aveau timp s-o facă până ajungeam, că noi străbăteam lacul în vreo două ore cu Antares (barca lor motorizată) până acolo. Ne aştepta şi putineiul cu icre negre, din care mâncam direct cu lingura de lemn. La Portiţa era o plajă sălbatică pe care era Brigada asta şi o cârciumioară de stuf. O cvasi-pustietate ideală.

Acolo, la Jurilovca, am descoperit cât de bune sunt cojile de pepene galben după ce le ţii la uscat pe casă. Se făceau precum caisele confiate. Bine, de exemplu în anul acela, după treaptă, am încercat şi varianta aceea de pepene galben rotund, răpănos, injectat cu vodka. Şi n-aş putea spune că aşa erau răi, dimpotrivă... Toate astea se repetau an de an la Jurilovca. An de an stăteam la pescuit, mă bronzam pierzând vremea cu nesaţ, mâncam din ciorbă cu scoici pe care le legam de beţe - pe post de linguri şi scoteam apa de ploaie din bazin cu nişte tărtăcuţe uriaşe - ce creşteau în faţa casei prietenilor noştri - pe care le tăiam pe jumătate şi le transformam într-un soi de polonice, pe care chiar şi Ismail, devotatul bucătar de pe Speranţa, ar fi fost invidios.

Se schimbau cărţile pe care le luam după mine, mă schimbam eu, pe nesimţite, încărunţea părul prietenilor, în rest totul era la fel, de parcă timpul nici nu trecea pe-acolo. Ei, altfel a stat situaţia când m-am întors la viaţa agitată de pe malul, mai sudic, al mării... După ce preţ de vreo două săptămâni eu şi cu văr-miu ne-am lungit ochii după suedezele ce făceau plajă în zona Dorna - că de-aia ne şi plăcea să mergem acolo - am plecat cu ai mei în concediu.

Am fost pe Valea Cernei, la Herculane, la Ora­viţa... Oraviţa ca Oraviţa, dar mai târ­ziu am constatat că toţi cei ce fuseseră în anii aceia acolo aveau un punct de reper comun în discuţii - piaţa sârbească. Puteai să vezi acolo ce nu mai văzusei decât prin revistele ca­pi­taliste răsfoite pe sub mână. Ceasuri electronice, Otteri, blugi, gumă de mestecat - şi nu Gumela - televizoare color... sârbii cu Opelurile lor Kadett meseriaşe... A fost ultimul concediu cu ai mei. N-am vrut să merg, dar până la urmă au fost câteva motive foarte întemeiate pentru care nu mi-a părut rău deloc."