Cum mi-am făcut ierbar

Cristina J. începea clasa a VI-a în septembrie 1989; toată vara se chinuise să îşi încropească un ierbar, cerut ca temă obligatorie de profesorul de biologie.

"Îmi plăcea mult botanica; bunicul meu fusese profesor de biologie şi des­co­perisem la el în pod un tratat de botanică foarte gros, pe care l-am răsfoit cu pasiune. Denumirile latineşti ale plantelor mă fascinau şi intenţionam să trec în ierbarul cerut ca temă atât numele popular, cât şi cel ştiinţific al plantelor. Citisem cu mare atenţie cele patru volume «Bios», scrise de Tudor Opriş, de care făcusem rost cu greu. Împrumutasem de la bi­bliotecă şi «Călătoria unui natura­list în jurul lumii pe bordul vasului Beagle», a lui Charles Darwin, o carte destul de groasă şi cam greu de citit, dar fascinantă. Şi cu toate aceste lecturi, profesorul de biologie mă cam înfricoşa, pentru că era foarte sever.

Vara întreagă, împreună cu prietenii, băieţi şi fete, am umblat pe toloacă, aşa cum ziceam noi dealurilor din afara satului unde oamenii îşi păşteau vacile, şi prin păduricea de salcâmi şi stejari să adunăm, care plante cât mai diferite pentru ierbar, care insecte colorate pentru insectar, în funcţie de clasa în care urma să intrăm. Făceam şi schimburi de plante cu insecte. Goana după insecte era un prilej pentru băieţi de a-şi arăta simpatiile. În contextul ăla, un fluture sau un gândac primit de la un băiat era mult mai important decât o floare şi aproape echivalentul unei declaraţii de dragoste. Fluturii zburau, prin urmare erau destul de greu de capturat; de cele mai multe ori, când să pui mâna pe fluture, el ţi se smucea din mână şi rămâneai cu degetele pline de culoare, iar, în cel mai rău caz, chiar cu o jumătate de aripă.

Verişoara mea a lăsat peste noapte insectele în punga în care le culesese; dimineaţa a constatat că ele se mâncaseră între ele. Ori în insectar, ele trebuiau să fie prezentate în­tregi. La fel şi plantele, şi de multe ori era un chin, pentru că unele aveau rădăcinile adânc înfipte în pământ şi nu aveam la îndemână unelte ca să le extrag. Plantele îmi plăceau, dar insectele mişcătoare îmi cam făceau greaţă. Pădurea era un loc ideal de adunat flori şi tot felul de buruieni; le culegeam şi le presam, pătând aşa foile romanelor pe care mi le luasem la mine. Iubeam foarte mult ferigile, cu faţa lor verde şi lucioasă, care ascundeau însă pe verso sporii din care în vara următoare aveau să apară alte ferigi.

Când să înceapă şcoala, aveam totul pus la punct, mă gândeam eu. Nota 10 scria pe ierbarul meu, în care mă chinuisem să scriu şi denumirile în latină. Mai rău era de verişoara mea, care avea insectele prinse frumos cu bolduri în scârţâitoare, materialul acela alb, dar nu avea cadrul de lemn, ca insectarul să fie complet. Ţin minte că s-a ţinut de tatăl ei şi, până nu a mers la tâmplarul din sat să îl roage să-i facă insectar, nu s-a lăsat. Cutia a ieşit frumos, maronie, şi a fost gata chiar la timp, la 14 septembrie, aşa că şi verişoara mea a putut să-şi prezinte munca de peste vară profesorului de biologie în timp util.

Oricum, dacă nu reuşea să adune numărul de insecte solicitat de profesor, mai avea o ultimă soluţie: să atenteze la insectarele care se aflau deja în cabinetul de biologie şi să sustragă piesele cele mai aspectuoase. Acest lucru era posibil, pentru că părinţii noştri erau profesori şi aveau acces în şcoală oricând. Nu prea erau ei de acord cu acest mic furt, dar, la insistenţele noastre, care eram disperaţi că ne-am putea trezi cu o notă mică, cedau. Exista şi posibilitatea ca domnul R.R., profesorul de biologie, să-şi dea seama că în insectarul sau ierbarul nostru se aflau şi piese mai vechi, lipsite de sevă, dar ne asumam acest risc."