x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Făceam reuniuni cu băieţii de la Liceul Militar"

0
Autor: Irina Munteanu 18 Iun 2009 - 00:00

Mariana Stănică avea 16 ani, era elevă la Liceul Pedagogic din Ploieşti şi se numea Mariana Oancea în 1989. "Mama şi mamaie îşi doreau foarte mult să devin învăţătoare, dar eu m-am bucurat că am picat la clasa de filologie.



După Revoluţie, li s-a îm­plinit lor visul, pentru că era nevoie de cadre didactice şi au transformat clasele de filologie în clase de pedagogic. În plus, ne-au obligat să re­petăm a X-a şi să facem 13 clase, aşa am ajuns eu să stau în liceu şase ani. Totuşi, filologia era altceva decât mă aşteptam eu să fie ca secţie. Aveam cursuri de UTLM (Utilajul şi Tehnologia Lucrărilor Mecanice) şi maistrul Mitroi m-a învăţat să confecţionez o greblă. Am măsurat cu şublerul, am pilit metalul şi a ieşit o greblă care nu prea putea să fie folosită. După ce treceai de perioada de atelier, ajungeai să faci practica în uzină, dar noi nu am mai prins.

La orele de UTLM aveam o profesoară drăguţă, care, după ce ne preda, ne povestea filme. Practică în atelier făceam câte două săptămâni pe trimestru şi cu această ocazie purtam nişte salopete albastre. Salopete în care ne îmbrăcau şi la diverse manifestări, cum ar fi cele de 1 mai sau 23 august, în timp ce fetele de la profilul pedagogic purtau rochii lungi, pentru că erau în cor. Tot costume albastre, dar altfel croite, având pe mânecă trico­lorul, purtam atunci când făceam PTAP (Pregătire pentru Apărarea Patriei). Ne duceau la tragere la Crângul lui Bot, în afara Ploieştiului. Eu nu nimeream niciodată, ori nu vedeam ţinta bine, ori nu ştiam să trag.

Ca materii specifice pentru filologie erau literatura universală şi limba latină. Eram pasionată de lectură, iar în vremea aia toate fetele citeau «In­vi­ta­ţie la vals» şi «Declaraţie de dra­gos­te». Toată adolescenţa mi-a fost însă marcată de «Contele de Monte Cris­to». Vă daţi seama, eram numai fete, cu aşa profil! Când voiam să facem o reuniune, trebuia să îi in­vi­tăm pe băieţii de la Liceul Militar din Breaza.

Noi eram într-a IX-a şi, prin urmare, îi chemam pe elevii de-a X-a. Veneau toţi cu câte o floare în mână, intrau în cantină, se aliniau ei pe o parte, noi pe alta, începea să cânte muzica, ei se apropiau de câte o fată, îi dădeau floarea şi începeau să dan­se­ze. La un moment dat, o clasă din Liceul Militar a vrut să corespondeze cu o clasă din Liceul Pedagogic. Noi am făcut o listă cu toate fetele din cata­log, cu înălţimea şi greutatea fie­că­reia şi ei au procedat la fel. Am cores­pondat cu un băiat pe care apoi l-am şi cunoscut, iar povestea dintre noi a durat opt ani.

În 1989, tatăl meu, care avea meseria de maistru frezor, era plecat în Turkmenia. Ca să mergi să lucrezi în străinătate, aveai nevoie de pilă mare la ARCOM (Antrepriza Română de Construcţii-Montaj). Mi-a adus din străinătate un pachet mare de gumă lame, cu aromă de căpşuni; mi-a mai trimis, tot atunci, prima pereche de blugi. Aveam şi televizor, noi şi încă două familii în Tăriceni, satul din judeţul Prahova unde stăteam.

Tata a stat trei ani plecat şi venea numai de Crăciun. Lua acolo un salariu în ruble şi mama unul acasă pentru el. La câte două luni trimitea acasă câte un pachet foarte mic, prin colegi. Era destul de greu de comunicat cu el. Mama, care lucra în învăţământ, nu pierdea niciodată ocazia să se pozeze cu noi, de câte ori apărea la şcoala ei câte un fotograf, şi să trimită apoi poza tatei. Când îi scriam scrisori, mama mă avertiza să scriu frumos şi să nu îi povestesc cine ştie ce prostii, aşa că toate scrisorile sunau cam aşa: «Eu sunt bine. Merg la şcoală...» etc. Tata mi-a adus primul inel de aur, care avea inscripţionat pe el o notă muzicală, foarte fină; în rest, toate inelele care veneau de la ruşi erau invariabil cu o piatră mare, roşie.

Stăteam la internat, unde programul era foarte strict. Erau ore de somn, ore de făcut lecţiile la sală, iar pedagoga păzea uşa, ca să nu ieşim. Ca să mergi în oraş, trebuia să ai bilet de voie. O dată, am ajuns târziu şi m-am strecurat printre gratii.

Tre­zirea era la 6:45, iar la 7:15 începea masa la cantină, unde ni se tăia de fiecare dată câte un pătrăţel de pe cartelă. Făceam şi de serviciu la cantină, iar cel mai neplăcut lucru era să cureţi cartofii. Mâncarea era potri­vită, noroc de bunicul, care venea în fiecare duminică la mine, cu servieta lui mare, în care îmi aducea borcane cu orez cu lapte şi brânză dulce. El îmi lăsa la poartă şi câte o scrisoare când pleca şi eu mereu mă întrebam, când îi recunoşteam scrisul curat şi sănă­tos: «Dacă a plecat tataie, de ce îmi mai scrie?».

La 8:00 seara se dădea stingerea. Dacă voiai să mai citeşti în cameră, nu puteai, că imediat striga pedagoga să închizi lumina. Ca să citeşti, trebuia să mergi la sală.

Stăteam opt fete în cameră, iar vizavi stătea nepoata lui Tudor Postelnicu, ministrul, cu doar încă o fată, tot într-o cameră de opt. Le cam invidiam. Cu colegele mele de cameră mă înţe­le­geam foarte bine. O bluză o purtam o săptămână fiecare pe rând; ne împrumutam sacourile când mergeam la câte o întâlnire. Ne mai furam păturile una alteia, pentru că iarna era frig şi nu aveam voie cu reşou. Sau dormeam câte două în pat."
Citeşte mai multe despre:   câte

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de