Floarea momârlanilor, rasă de pe faţa pământului

Câmpu lui Neag era un sat de oa­meni harnici, de momârlani cu gospodării întinse pe curele lungi de pă­mânt, ce cuprindeau casa, grajdurile, păşuni şi păduri. În 1989, o veste le-a îngheţat inima sătenilor: statul hotărăşte demolarea a 39 de case din vatra satului, plus biserica, pentru extragerea huilei în regim de carieră.

Violeta Mojoatcă, urmaşă a unei vechi familii înstărite din Câmpu lui Neag, care a întemeiat localitatea, avea 30 de ani atunci. A văzut rămăşiţele fratelui ei, înmor­mân­tat de nici un an, răsco­lite de buldozer. Şi-a văzut tatăl plân­gând pentru prima oară în viaţă şi întors din drum de un vecin, căci se ducea în pădure să-şi pună ştreangul de gât. Şi a mai văzut casa bătrânească a bunicilor, casa copilăriei şi a fratelui mort do­borâte în câteva zile, ca şi cum n-ar fi fost. S-a chinuit, imediat după Revo­lu­­ţie, să recapete din pămân­turile fa­miliei, chiar în preajma vechii mo­şii. La o licitaţie din 1992, bătrânul Mo­joat­că s-a dus cu 300.000 de lei, să-şi reca­pete din pământul expropriat cu forţa.

Licitaţia a câştigat-o un inginer cu pile, care a oferit doar 250.000 de lei. La puţin timp, Violeta Mojoatcă a răscumpărat pământul pentru tatăl său. Cu orice preţ. Adică de şase ori mai mult decât plătise inginerul.

"Dacă număr fotografiile, vă pot spune exact câte case au fost dărâ­ma­te din vatra satului." Femeia aşază po­zele făcute de un inginer de la mină, le ştie pe fiecare, care cui a aparţinut şi ce poveste se ascunde în spatele ei. Casele sunt zdravene, cu prispă înaltă şi beci încăpător.

Astăzi se mai găseşte un singur exemplar autentic, chiar din Câmpu lui Neag, la Muzeul Satului. "Asta e casa părintească, asta e casa fratelui meu, asta e a bunicilor. Bise­rica avea 120 de ani şi purta hramul «Sf. Mihail şi Gavriil». Când a venit decretul de expropriere, era frig afară. I-au mutat pe toţi din case într-un bloc din Uricani, fără căldură, fără apă, ca pe animale", îşi aminteşte Violeta Mo­joat­că.

"Oame­nii s-au opus la început, dar se trezeau că erau luaţi pe sus noap­tea, când dormeau. O femeie îşi fier­bea varza pe sobă şi, când a ridicat ochii în tavan, a văzut militari care-i de­copertau casa. Tata a ieşit cu furca şi coasa la secretarul de partid, dar l-au amenin­ţat cu închisoarea. Plus că erau cei care lucrau la mină şi li s-a spus că, dacă vor coopera, îşi vor putea recupera din ma­teriale şi din ce au prin case. Astfel că au început să dea exemplu. Tot pe mineri îi ameninţau cu Legea 360, li­tera i), adică nu s-ar mai fi putut angaja o anumită perioadă dacă erau daţi afară sub această lege." Răs­foieşte pozele în timp ce-şi aminteşte... "Uite, în casa asta mare, cu rufe întinse pe toată veranda, stătea o văduvă cu trei copii. A refuzat până în ultimul moment să plece, dar militarii au săpat sub casă, până când aproape rămăsese în aer şi femeia a trebuit să plece cu copiii...

Aici e casa părintească. Aveam verandă închisă unde mă jucam, un cas­tan mare în faţa casei şi fântână. În curte era mereu curat, că nu aveam voie să lăsăm găinile să intre. Tata, când a văzut că toată munca lui de-o viaţă s-a distrus şi când a văzut pă­mân­tul răscolit unde a fost îngropat fra­tele meu, s-a dus în pădure să se spân­zure. Fratele meu fusese înmor­mân­tat cu un an înainte şi mai avea ju­mătate de obraz când l-au dezgropat.

La Biserică a fost nenorocire. Au răscolit cimitirul şi mi-am văzut fra­tele, îngropat de nici un an, pe ju­mătate descompus. Alţi bătrâni erau în­­gropaţi mai curând, de două-trei săp­tă­mâni. Dar au făcut peste toţi tranşee, au amestecat oasele. Unii au venit cu sicrie să mai adune din oase, dar majorităţii nu i s-a permis. Tot atunci s-a descoperit sicriul de plumb al unui soldat. Nu s-a aflat niciodată ce era cu el acolo, în cimitir. La demolarea bisericii, muncitorii au refuzat să se urce pe buldozer. Şi s-a urcat inginerul-şef, care a dărâmat-o. Câteva dintre obiec­tele de atunci se află la noua biserică. Aşa s-a împrăş­tiat lumea din sat. Urlau câinii în urmă, era ceva de speriat după ce au plecat oamenii!

Mulţi dintre săteni au ajuns la bloc, alţii au murit, la scurt timp, de inimă rea. Tata n-a vrut cu nici un chip să stea la oraş, în Uricani. I-a mai rămas un grajd şi şi-a făcut acolo gospodărie. La început, pe locul vetrei satului, a fost o exploatare de suprafaţă, apoi a devenit Mina Câmpu' lui Neag. Ca un fă­cut, când au ajuns cu exploatarea la ci­mitir, acolo s-a terminat falia de căr­bune. Vreo partu-cinci familii au rămas şi cu banii daţi ca despăgubire, şi cu casa. Autorităţile dădeau în jur de 40.000 de lei de familie, indiferent de ce avere aveai. Tatăl meu avea o livadă de 391 de pomi fructiferi. I s-a dat preţ obiş­nuit, nu ca pentru livadă, pentru că, ziceau ei, nu erau pomii aliniaţi", îşi aminteşte urmaşa familiei Mojoa­t­că.  

După 1990, oamenii au încercat să intre în posesia vechilor pământuri sau măcar a celor din apropierea zonei în care crescuseră. Mai ales că mina s-a dovedit a fi neprofitabilă şi a fost închisă la scurt timp. În cariera rămasă s-a format un lac, unde vara vine puhoi de lume la plajă, un fel de "mare a săracilor". Cele câteva case rămase se confruntă cu o situaţie paradoxală. Oamenilor li s-a spus că, într-adevăr, casele le aparţin, dar terenurile sunt ale statului. Astfel că s-au trezit chiriaşi în propria casă, plătind anumite sume la stat.

La doi-trei ani după dărâmarea inimii satului Câmpu’ lui Neag, tatăl Violetei Mojoatcă a mers la o licitaţie pentru a-şi recupera terenul. Deşi avea mai mulţi bani decât concurentul lui, pământul familiei a ajuns la un inginer. "Tata a venit plângând acasă şi am zis atunci că o să fac tot posibilul să-i dau pământul înapoi", îşi amin­teşte fiica acestuia. I-a făcut ingi­ne­rului o ofertă de nerefuzat, de şase ori mai mare decât dăduse el la licitaţie, şi astfel familia Mojoatcă şi-a recupe­rat o parte din avere. "După anul 2000 au apărut câteva case prin zonă. Sunt urmaşi ai celor strămutaţi cu forţa, ai celor patru familii care au pus bazele satului haiducului Neag", încheie Violeta Mojoatcă.