Golul de la Limba Română

Experienţele fotbalistice ale lui Paul Cojocaru se prelungeau şi în afara stadioanelor cluburilor sportive, ajun­gând, desigur, şi pe terenul şcolii. Şi nu după ore sau în timpul orelor de sport - sau de "Educaţie Fizică", cum insistau profesorii să le numim -, ci chiar în timpul orei de Limba Română. Nimic nefiresc, că toţi mai trăgeam câte un chiul, doar că Paul şi colegii săi jucau chiar cu profesorul de română. Şi, din nefericire pentru ei, el (proful) juca în echipa adversă.

"De multe ori, în timpul orelor de Limba Română se mai încingeau meciuri. Clasa mea îl avea în echipă pe proful de sport, iar proful de română, de altfel maaare fotbalist, juca în echipă cu cei dintr-o clasă paralelă. Noi băteam mingea, iar fetele stăteau şi se uitau la noi, învăţau sau sporovăiau... îşi pierdeau şi ele vremea cum se pricepeau, care pe unde. Eram la un liceu cu profil mecanic, în clasa a XI-a. Şi ce să zic, jucam fotbal serios, fiecare făcând fel şi fel de figuri, expunându-şi cu largheţe talentele. Şi, mai ales, nu-l slăbeam o clipă pe profu' de română. Îl tot driblam pe bietul om de-i tăiam respiraţia şi-l înverzeam de furie. De câte ori venea în atac sau încerca să intre la minge, îl înconjuram, îl ame­ţeam, făcându-i fel şi fel de şicane.


Ne amuzam, pentru că oricum n-avea cum să ne ţină piept, noi fiind ceva mai tineri şi câţiva chiar fotbalişti de club, însă el o lua ca pe-o mare umilinţă. Capac a pus unul dintre colegii mei, care s-a apucat într-unul din meciurile primului trimestru, să-i dea mingea printre picioare.

De câte ori îl ţinea profu', ăsta pasa mingea printre picioarele lui, de spumega bietul om de necaz, mai ales că erau destui spectatori, dar mai ales, spectatoare. La meciul ăla, aşa de tare s-a înfuriat, că a fugit după colegul meu, să-l ia la bătaie. Din fericire pentru el şi din păcate pentru noi, ceilalţi, nu l-a prins. Aşa că, dacă noi am râs de el pe ce ne pricepeam noi mai bine, s-a răzbunat şi el cum putea.

La ora următoare de română - care s-a ţinut în clasă - ne-a scos pe toţi cei nouă fotbalişti în faţă şi ne-a ascultat pe fiecare. Am avut câte un minut la dispoziţie. Ce-i drept, putea să ne dea şi juma de oră, că tot nimic n-aveam de zis despre simbolişti, dacă noi ne petreceam orele de Limba Română pe terenul de sport. Deşi am fi putut po­vesti, simbolic, meciul, dar nu ştiu cât de tare i-ar fi plăcut. Oricum nota era deja pregătită în vârful tocului. Cât de surâzător pe sub mustăţi era când ne-a trecut tacticos doiul în catalog! Şi cât de mulţumit că i-a venit şi lui rândul să ne dea «gol» şi să-şi râdă de noi, arătându-ne cât de jalnici suntem şi cât de puternic este el! Mai ales că ştia de pe-atunci că n-aveam cum să ne în­dreptăm nota până la finele tri­mestrului şi că, până la sfârşitul anului şcolar, ne avea la mână.

Astfel am ră­mas corijent la Limba română pe primul trimestru. Iar trimestrul următor, am jucat numai în echipa lui. De teamă ca acea corijenţă să nu se perpetueze transformându-se în re­petenţie, la me­ciuri, când ajungeam la poarta adversă, goală, încercam să o ţinem aşa şi-l aşteptam pe el să vină şi să înscrie, biruitor, golul! Era în al nouălea cer, mai ales că se ştia pri­vit de fete şi de profe. Îl vedeai cum se îm­păuna, înroşindu-se de plăcere şi ples­nind de mândrie. Slab profesor de ro­mâ­nă, prost jucător de fotbal! Asta e, ni­meni nu le are pe toate. Şi, tot pentru că el mă avea la mână, iar eu trebuia să-i câştig bunăvoinţa, urmă­to­rul trimestru i-am schimbat şi bu­te­lia".