Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Nu, nu pot să uit niciodată ziua de 21 decembrie 1989, zi de după un 17 şi un 20 (după ce ascultasem la Europa Liberă cum se trăgea în rafale de mitralieră, chiar dacă poate, la intimidare, chiar dacă cu ricoşeuri în fiinţe umane. Chiar dacă cu 50 şi ceva de victime umane pierdute, după incinerare, prin canalele periferiilor bucureştene. Puţin e oare?). Au rămas foarte bine întipărite în mintea mea de tată a doi copii (unul de 9 ani, iar celălalt de 6 luni, pe atunci). Fusesem, toată tinereţea, un răzvrătit, nu înţelegeam de ce trebuie să fac compromisuri pentru ca să pot trece prin lume.
De ce trebuia să spun că îmi place ceea ce detestam, de ce trebuia să mă fac că îmi e bine când mă simţeam umilit?
De ce trebuia să tac când mi-era frig, când nu găseam mâncare pentru copii nici dacă îmi vindeam sângele (atunci ni se dădea un bon cu care nu puteam mânca decât personal la o cârciumă prestabilită)?
De ce trebuia să merg să mi se aprobe (cu «cotizaţie» către doamna doctor) 1 din cele 4 pachete prescrise pe reţetă de lapte praf din import, după ore şi ore de stat la coadă, pentru pruncul meu pe care alţii îl botezaseră «viitorul ţării»?
De ce soţia mea, membră de partid, trebuia să alimenteze conturile partidului unic, partid căruia nu-i păsa de plebea ce se zbătea în mari neajunsuri?
De ce trebuia să scot din vocabularul fiicei mele de clasa II-a cuvinte ca banană, mandarină, portocală, Pepsi, apă caldă?
De ce trebuia ca eu, fără voie, să-i lărgesc universul cu: raţie de alimente, nu se poate, nu ai voie, nu există, nu trebuie?
De ce n-am avut voie să ştiu ce sunt kiwi, papaia, mango, avocado şi alte ciudăţenii pe care nici în dicţionare nu ştiam să le caut?
De ce trebuia să fac rost de cafea doar la negru (în iunie 1989, după naşterea fiului meu, trebuind să am ceva de «trataţie», am dat 600 de lei, adică 25% din salariu pentru un pachet de 250 grame)?
De ce trebuia să-mi învăţ copilul să recite poezii patriotice când mie îmi venea să spun prostii la adresa «celor mai iubiţi»?
De ce trebuia să mă fac că nu ştiu că alţii, răzvrătiţi, ca şi mine, şi care nu suportau ceea ce ni se întâmpla, au «dat p'afară», au ieşit în stradă?
Era tabu să ştii că alţii se răscoală? Că cer să fie recunoscuţi ca vietăţi, şi nu ca roboţi, să fie recunoscuţi ca oameni cu suflet, cu biografii, şi nu ca simple numere dintr-o mulţime ce se apropia de 23 de milioane? Pentru mine nu a fost tabu... Am fost, alături de alţi prieteni şi colegi, în ciuda tuturor insistenţelor şi rugăminţilor membrilor familiei şi cunoscuţilor, printre cei care s-au aflat în zona Teatrului Naţional, şi la Inter, şi la Romană, şi am văzut bălţi de sânge ca la sacrificarea de animale, sânge pe ziduri, pe stâlpi, sânge la canal.
Nu, n-am făcut nimic special, n-am făcut nici un sacrificiu personal, nu m-am luptat cu uslaşii sau cu trupele de securitate, nu mi-am pus trupul pe caldarâm, aşa încât să-l calce blindatele, i-am privit doar în ochi, acolo, la Inter, spre Batiştei, şi mi-am dat seama că erau mai nenorociţi decât mine, mai înrobiţi şi mai plini de neputinţă. Ei nu puteau să-şi manifeste gândurile.
Am avut noroc, poate m-a ajutat instinctul de conservare şi am putut să ajung acasă, înapoi, dar n-am să uit niciodată neputinţa în faţa unor javre care-şi «făceau datoria» trăgând sau în faţa celor care îmi spuneau «stai dracu' liniştit, cară-te acasă, că ai copii de crescut».
Sunt aceiaşi care şi astăzi îmi zic: «Şi ce mare KK s-a schimbat? Murim de foame...». «Ştiu», le răspund, «dar azi îmi aleg dacă să fumez sau dacă să-mi iau, macăr de poftă, o portocală, dar atunci nu mă lăsau nici să visez schimbul ăsta». Nu aveam voie să doresc, să-mi închipui măcar. Trebuia să fiu "omul de tip nou", dacă îşi mai aminteşte cineva de aberaţia asta...
Aştept şi întâmpin iarăşi, ca în fiecare an, Crăciunul cu un gând şi către cei care în zilele lui decembrie 1989 n-au apucat decât să-şi dorească ceea ce eu astăzi am, în sfârşit: putinţa de a alege... E ceva... lucru, zic eu."
Nicolae Ene
