În aşteptarea bananelor verzi

Mă numesc Paulina Chirea, iar în 1989 lucram la Filatura Românească de Bumbac în trei schimburi. Era o zi de marţi când am ieşit din tura de noapte, pe la ora şapte dimineaţa, şi trebuia să caut, să văd pe unde puteam găsi banane.

Aveam un băiat în vârstă de 4 ani şi ca orice copil vroia să mănânce banane, care pe vremea aceea nu se găseau. Unde găseam aceste produse era foarte aglomerat şi trebuia să aştept la coadă trei-patru ore. Fiind gravidă în şapte luni cu fiica mea îmi era foarte greu să stau la coadă, dar tot trebuia să o fac.

Efortul pe care îl depuneam nu se ve­dea deloc, deoarece produsele se dă­deau cu raţie şi nu puteam lua câte do­ream. Alt impediment era că ba­nanele nu erau coapte şi necesitau încă două-trei zile până puteau fi mân­cate. Deşi nu erau coapte, băiatul meu era cel mai fericit când mă vedea cu plasele pline. Începea să caute în ele şi era în al nouălea cer când vedea ce i-am luat, dar nu ştiam cum să îi ex­plic că nu pot fi mâncate momentan. Începea să plângă şi îi dădeam alt­ce­va în locul bananelor pentru a-l li­nişti.

Deoarece nu se găseau peste tot şi erau foarte scum­pe, cumpăram fruc­te o dată la două săptămâni şi în­cercam să facem economie şi îi dă­deam baiatului cu ra­ţia pentru a-i ajunge mai multe zile. După acest efort la care eram supusă mă sim­ţeam foarte obosită şi sim­ţeam nevoia de a mă odihni. Dar nu puteam din cauza co­pilului, deoarece voia să mă joc cu el şi să îi citesc poveşti. Trebuia să fac ce îmi cere pentru că nu erau ca azi programe de televizor. Atunci era doar un singur program şi acela două ore, de la 20:00 la 22:00, când se discuta doar de politică sau de sistemul comunist.
a consemnat Alexandra Chirea, studentă la Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir" din Bucureşti