x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jumătate din „Pe aripile vântului”

0
Autor: Andreea Sminchise 08 Iul 2009 - 00:00

Mirela Bănică avea 19 ani în 1989 şi locuia în Câmpulung, judeţul Argeş. Îşi aminteşte că citea mult şi ar fi vrut să se uite la multe filme.



„Mă rugam de tata, de câte ori apărea vreo carte nouă, să-mi facă rost de ea. Tata era secretar de partid şi se descurca să-mi facă rost de aproape tot ce voiam. Nu pot să spun că mi-a lipsit ceva. În afară de chestiile pe care tata le considera nepotri­vite pentru mine. Ca, de exemplu, machiajul. Sau blugii. Prin ultimii ani de liceu citisem pe nerăsuflate «Pe aripile vântului». Cele două vo­lume ale romanului apă­ru­seră în colecţia «Romanul secolului XX». Eram absolut fascinată de Rhett  Bu­tler şi mi-l închipuiam brunet, frumos şi înalt. Iar pe Scarlett O'Hara îmi venea să o bat pentru mândria ei prostească.

În vara lui '89 la cinematograful din oraş a apărut ecranizarea «Pe aripile vântului».
S-a proiectat o singură dată, şi bilete nu am găsit la casă. De fapt, nici nu ştiu dacă fu­seseră scoase la vânzare sau se dădeau doar pe sub mână. Mie mi-a zis o colegă cu o zi înainte că văzuse afişul filmului în holul cinematografului. Maică-sa lucra acolo ca vânzătoare de bilete. La panoul dinspre bulevard nu era afişat nimic. Altfel, cred că s-ar fi bulucit lumea ca la balamuc. Îmi şi închipui - pe vremea lu' Ceaşcă, bătaie pe bilete ca la Michael Jackson! Ha, ha!

Am venit val-vârtej acasă de la şcoală, mi-am aruncat mapa şi m-am dus glonţ la mama. Citise şi ea cartea şi îi plăcuse. La fel şi Rodica, soţia fratelui meu, care stătea cu noi în casă. Mama a făcut o cafea, ne-am aşezat toate trei în bucătărie şi am început să ne sfătuim.

Ştiam că tata poate face rost de bilete, dar nu ştiam cum să-l convingem. Filmele de dragoste nu erau tocmai agreate... Noroc că el nu citise cartea. Mama ne-a zis să nu insistăm noi. Că o să-i spună ea. Şi aşa a făcut. Eu şi cumnată-mea - care avea aproape 30 de ani şi doi copii mici - ascultam la uşă.

Şi mama i-a pus tatei ciorba caldă, un păhărel de «Două prune», o fripturică cu piure şi o tartă cu fructe, aşa cum îi plăcea lui. Apoi i-a aprins o ţigară şi, după ce a tras primul fum, tata s-a relaxat în scaun şi a întrebat cu scobitoarea în colţul gurii: «Ce vreiĂ». Pe mine şi pe cumnată-mea ne-a bufnit râsul, dar ne-am stăpânit. Şi mama a început prin învăluire cum noi, eu şi Rodica, suntem tinere şi ar trebui să mai socializăm, că Rodica n-ar trebui să stea numai acasă cu copiii, că eu ar trebui să cunosc un băiat şi să mă mărit, că doar n-o să rămân fată bătrână... D'astea.

Tata făcea ochii mari. Nu-i plăcea ce auzea. «Tu vrei să le transformi pe astea două în d'alea, femeie?», i-a zis el mamei. Pe noi ne-a bufnit râsul iarăşi. Până la urmă, mama a văzut că se înfundă şi i-a zis pe şleau că vrem să mergem la film. I-a zis că e un film american despre război. N-a minţit prea mult, nu? Tata a pus o singură condiţie - ca mama şi copiii Rodicăi să meargă cu noi.




Mama oricum avea de gând să vină, dar pe ăia mici, o fată şi un băiat de 4 şi 6 ani, aveam de gând să-i lăsăm la vecina. N-am avut ce face. Copiii i-ar fi spus că n-au fost la film.

În seara aia, tata a plecat în oraş şi s-a întors cu trei bilete la «Pe aripile vântului». «Pe ăia micii îi ţineţi în braţe», ne-a zis. Am înţeles că îl costaseră destul de mult, nu neapărat ca bani, dar probabil îşi făcuse o obligaţie mare.

A doua zi, la ora 12:00, eram în faţa cinematografului. Femei de toate vârstele, cu sau fără copii după ele, se strânseseră ciorchine la uşă. N-am observat nici un bărbat.

Eu nu mai văzusem la cinema decât un singur lungmetraj cu Stan şi Bran. Altfel, nici un titlu nu-mi atrăsese atenţia. Mă duceam să văd filme la prietena mea, Delia, care avea video.

Când s-a stins lumina şi am văzut pelicula color, rochiile şi coafurile actriţelor, peisajele, caii şi pe Clark Gable, am simţit că ceva mai frumos nu există în lumea asta. Numai că, pe la jumătatea filmului, au început problemele. Unul dintre ăia mici voia la toaletă.

S-a dus mama cu el. Apoi au început să se foiască. Ba la mine în braţe, ba la Rodica, ba la mama. După care au început să-şi bălăngăne picioarele, să se lovească uşor, de la care să se certe. Apoi să plângă. I-a oprit pentru câteva clipe scena în care Bonnie - fiica lui Rhett şi a lui Scarlett, a căzut de pe cal. Au urmărit-o atenţi apoi au luat-o de la capăt cu năzbâtiile.

Lumea din sală deja se săturase de scâncetele lor şi ne tot făcea semne să ieşim. I-am spus Rodicăi să plece cu ei acasă, dar mama a zis că, dacă pleacă una, plecăm toate. Şi, în cele din urmă, aşa a trebuit să facem. Abia prin '92 am reuşit să văd finalul filmului. Noroc că citisem cartea!"

(a consemnat Andreea Sminchişe)
Citeşte mai multe despre:   mama,   tata

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de