Muncă obligatorie de ocnaş la cantină

Încă din primele zile de facultate, studentul făcea mai întâi practică, şi nu una de specialitate, ci mai degrabă una de-a casei: munca la cantină, printre care şi spălatul pe jos, şmotru la de­ba­rasat şi spălat blidele şi alte torturi revoluţionare, "patriotice", de fapt introduse cu forţa, pentru că studentul era obligat să o facă.

Veniţi la Iaşi să-şi îmbogăţească mintea, studenţii Institutului Politehnic aveau parte în 1989 şi de muncă fi­zică peste puteri. Toamna îi aş­tep­ta practica agricolă care nu nu­mai că nu le îmbunătăţea cu­noş­tinţele, dar îi aducea în stare de epuizare. Şi, ca să nu uite de efort de-a lungul anului universitar şi ca să li se pară studiul mai uşor în timpul semestrului erau de serviciu câte o săptămână la cantină.

Anca Apostoae (39 de ani) era studentă la Facultatea de Me­ca­nică a Politehnicii din Iaşi. "Ce în­semna să fii de serviciu la cantină? Trezit la 3:00 dimineaţa şi muncă până la ora 24:00. În mijl­ocul mân­cării, dar fără să ai timp ca să bagi ceva în gură. Ore în şir de cu­răţat munţi de cartofi, de spălat mii de vase cu apă fie în­gheţată, fie clocotită, de stat în picioare şi de adunat noroiul de pe jos dintr-o sală mare cât câteva stadioane, care deservea 10.000 de oameni.

De aşa ceva am avut parte la în­ce­putul lunii martie 1989. Obligaţia avea şi părţi bune - mai puteai să furi de mâncare pentru tine şi pentru prieteni, deşi exista riscul exmatriculării, dar mai ales părţi rele: era o mun­că cumplită, istovitoare, timp de 22 de ore pe zi, pentru că bucă­tă­resele erau «doam­ne» care se înde­letniceau doar cu dositul buca­telor mai alese.

La 4:00 dimineaţa trebuia să fii în vestiarul cantinei. Urma apro­vi­zio­narea până la ora 5:00, timp în care la intrarea din spatele cantinei veneau Dacii pa­puc cu tot felul de lăzi, saci şi cutii, pe care le cărau băieţii din grupa noastră, pentru că făceam de serviciu câte două gru­pe, adică vreo 30 - 40 de oa­meni.

Chiar eu am văzut cum doi dintre şefii cantinei au luat, sub ochii tuturor, o ladă cu batoane de sa­lam şi au băgat-o în biroul lor, de parcă nimic nu s-ar fi în­tâmplat. Apoi mergeam în bu­că­tăria propriu-zisă, umpleam oalele cu apă şi pregăteam vesela, tăiam margarina şi porţionam gemul. Până aici nimic greu însă, la 6:00, când se dădea drumul la uşă, era omo­rul de pe lume. Mulţi studenţi aşteptau afară şi câte o jumătate de oră, ca să fie fruntaşi la rând, însă, în îmbulzeală, fie­care intra cum putea. Se forma rândul şi începea servirea. Coada se îngro­şa simţitor pe la 7:00, iar munca grea începea tot atunci.  

Eram împărţiţi, avantajaţi fiind cei puşi la servire. Ceilalţi aveau «onoarea» să strângă mii de tăvi, să le spele, să le şteargă şi să le ducă înapoi ori să curăţe vasele, aceasta fiind cea mai cumplită corvoadă. Apa era ori prea rece, ori opărită, iar detergentul prost nu spăla cănile din metal şi ta­câmurile.

Mai uşor era la «va­po­raş», aparatul care clătea şi, teoretic, usca vesela. Nu se pu­teau spăla toate vasele până când se închidea cantina, însă se trecea la etapa următoare: curăţarea sălii imense, în care încăpeau 200 de mese. Se scuturau feţele de masă, se mătura, apoi se spăla pe jos. Totul dura până după 12:00, oră la care se deschidea cantina pentru prânz. Aceasta era masa cea mai dificilă pentru cei de serviciu la cantină. Mai ro­deam câte un colţ de pâine, pentru că de altceva nu era timp. La amiază, erau de spălat şi mai mul­te vase - vreo 20.000, vreo 30.000 de tacâ­muri, şi de şters tot atâtea tăvi. Mai ieşea şi scandal, că veneau blatişti, care, ne­având cartelă, fie încercau să le păcălească pe bucă­tărese, fie să se bage la rând după cei care trecu­seră de cerberul car­telelor. Unii luau câte două porţii de ciorbă şi trebuia să fugi după ei să recuperezi mâncarea obţi­nută pe ne­drept. Când se termi­nau de spălat vasele, erai ca o cârpă, nu aveai putere nici să stai în pi­cioare. Dar treaba continua cu o nouă cu­ră­ţenie în sală şi cu pregătirea cinei.

E drept că seara era cel mai plăcut moment al zilei chinui­toa­re, pentru că mai era doar un hop de trecut. Îmi amintesc că în prima seară de serviciu la cantină am avut ocazia să sustrag de sub ochii vigilenţi ai bucătă­re­selor o tavă cu pârjoale pe care le-am dăruit tuturor cunoscu­ţilor pe care i-am văzut în cantină. Eu n-am mâncat nici una, dar ştiu sigur că i-am păgubit pe mulţi, întârziaţii veniţi să mă­nânce primind doar pilaf gol, pentru că «s-a terminat mânca­rea».

Terminam toată treaba pe la ora 23:00, iar în cameră ajun­geam un sfert de oră mai târziu, ocazie cu care primeam criticile colegelor că miroseam cumplit «a cantină». Mă spălam cu apă rece, mă culcam. Câteva ore mai târziu, începea o nouă zi de serviciu la cantină".