Neologismul în comunism – de la Emma la Ema

Blonduţă, cu părul lung, delicată ca un bibelou, vorbeşte frumos (aproape şuierând), merge pe vârfuri, să nu deranjeze în jurul ei, şi priveşte melanco­lic.

Ema este noua noastră colegă. Fie­ca­re om are, fără îndoială, povestea lui. Poveste care devine cu atât mai in­te­resantă atu­nci când o afli în­tâm­plă­tor, atunci când o simplă întrebare, arun­cată într-o discuţie banală, dez­vă­luie de fapt, în câteva vorbe, viaţa unui om. "Ema, cu un m sau cu doi m?", a fost întrebarea. Iată şi răspunsul...

"În momentul naşterii unui copil, o etapă importantă o constituie ale­ge­rea numelui acestuia, nume ce va de­veni o parte integrantă a identităţii sa­le. Cred că fiecare părinte îşi doreşte pentru copilul lui un prenume unic, sfânt sau în concordanţă cu dorinţa na­şilor. În ziua de astăzi, în urma in­va­ziei de neologisme, regăsim pre­nu­me diversificate, însă lucrurile nu au stat mereu aşa, cel puţin nu înainte de '89.

M-am născut în 1985 în Răcari, mic oraş dâmboviţean. M-am născut la numai 6 luni şi 3 săptămâni, având o greutate de furnică. Am fost un copil dorit prea mult de mama mea, poate prea trist de mult, aşa că era normal să am un prenume deosebit. La noi în familie s-au tot purtat influenţele romane sau greceşti, de la Ortensius, Traian  la Antonia sau Desdemona. Şi, uite aşa, s-au gândit scumpii mei părinţi să mă numească Emma Augusta. Vă spun şi de ce. Păi, e relativ simplu... Nu i-a motivat nici Emma Thompson, nici romanul lui Jane Austen, nici o altă Emma.

Al meu nume l-au format din primele două litere ale prenumelor lor: Emil, respectiv Maria, iar Augusta e lesne de înţeles, trebuia să mă nasc undeva prin august şi nu iunie. Toate bune, frumoase şi slăvite, până când părinţii au încercat să-mi facă, aşa cum era normal de altfel, certificatul de naştere.

Tatăl meu, miliţian pe vremea aceea, nu s-a aşteptat o clipă să nu fie acceptată forma de «Emma», pe care a propus-o. Dar a fost refuzat pe motiv că este considerat neologism şi nu coincide, dom'le, cu politica partidului, şi, mai ales, ar face de ruşine Miliţia română cu răzvrătirea lui lingvistică. Cum să explici tu to­va­răşului din Primăria Răcari, iubitor de reguli şi tradiţii în spirit socialist, că forma acestui nume provine dintr-o creaţie proprie, semnificativă pentru ei, ca părinţi? Răspunsul a fost, clar, NU! Şi, uite aşa, am rămas eu ştirbită de M".

Acum timpurile sunt altele. I se pot da înapoi, dacă ar vrea, şi doi "m", şi trei "m", şi cinci, sau zece ori o sută, dar nimeni nu-i mai poate da cel mai scump, valoros, preţios, sfânt "m" din lume: mama. Parcă ar fi fost o premoniţie... Comuniştii s-au legat de explicaţia lingvistică a numelui pe care doi părinţi iubitori ar fi dorit să-l dea unui copil născut cu două luni şi jumătate mai devreme de termen, dar născut cu dragoste şi din dragoste. Şi n-au vrut ca Emma să fie, de fapt, compoziţia dintre Emil şi Maria, cenzurându-i un "m". Acela al Mariei, al mamei Emei, care a plecat pe drumul fără întoarcere la numai cinci ani de la naşterea copilului...