x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Jurnalul omului simplu O excursie cu limuzina Trabant

O excursie cu limuzina Trabant

de Irina Munteanu    |    23 Iun 2009   •   00:00

Medicul Gheorghe E. avea în 1989 45 de ani. Locuia în Oradea şi a făcut o excursie în zona de nord a ţării.



"După o prealabilă pregătire în care au fost amestecate calcularea drumului şi hranei pentru toţi cei patru participanţi, stabilirea aproximativă a etapelor şi a duratei lor de desfăşurare, după ce, prin grija Oficiului Judeţean de Turism, ni s-au reţinut camere la cele mai bune hoteluri din Satu Mare şi Baia Mare, după ce am dormit cu grijă şi emoţie noaptea dinaintea plecării, iată-ne instalaţi la ora 8 şi 25 de minute în confortabila maşină Trabant şi lansaţi la drum.

Am ieşit din Oradea străbătând Str. Transilvaniei cea plină de gropi, pentru a ieşi în Calea Proletarilor şi a ne angaja pe drumul naţional care duce spre Satu Mare. Drum bun, asfaltat, cu rare gropi pe alocuri, date de ploile de astă iarnă, care au ridicat doar asfaltul pe mici porţiuni. După vreo 40 de km, prima haltă de ajustare a gâtlejurilor cu citronadă, pentru că ni se uscase gâtul la toţi. Vremea caldă, dar nu soare. Vânt slab de vest.

Prima oprire mai lungă la Carei, în jurul orei 10:30. Lume multă, cu coşuri acoperite cu ştergare frumoase, se îndrepta spre parc. Am tras limuzina pe dreapta, într-un loc cam pustiu, şi am purces să vedem unde se duce lumea cu coşurile. În parc - mare serbare, mare muzică şi finalele unui cros pentru tineret. Lumea ieşea la iarbă verde.

Am vi­zitat muzeul din fostul Castel Karoly, fiind la ora aceea singurii curioşi care au atacat un ghid plictisit şi zgribulit care stătea în hol. Doar o parte a încăperilor sunt amenajate drept muzeu, celelalte servind la diferite instituţii de cultură: Casa Pionierilor, Biblioteca etc. Am făcut fotografii în parc, în muzeu şi în jur. Copiii s-au aventurat să urce până în vârful turnului, pe o scară în spirală, fapt care a avut repercusiuni asupra musculaturii Monicăi, neobişnuită cu bascheţii, tot timpul excursiei.

Am admirat monumentul făcut de Vida Geza în centrul oraşului şi am făcut, de asemenea, fotografii. Cam după un ceas am plecat mai departe. Drumul foarte bun, cu porţiuni lungi, drepte ca sfoara, a permis să rulăm cu peste 80 de km la oră. Motorul limuzinei noastre scoate un sunet care seamănă foarte mult cu cel de sirenă la această turaţie, motiv pentru care nimeni nu ne stătea în cale. De altfel, nu am întâlnit decât câteva Dacii, care ne-au depăşit, pe alocuri, destul de silenţios. Am ajuns cu bine la Satu Mare pe la ora 12 şi jumătate. Am tras direct la hotel, unde am fost foarte bine cazaţi în două camere. Una am luat-o eu cu Mihai, cealaltă - fetele.

După o toaletă adecvată, am plecat să vedem unde mâncăm. Am vizitat astfel centrul oraşului, care ne-a plăcut. Parcuri bine îngrijite, cu multe flori, cu un covor de lalele galbene şi altele roşii, cu multă culoare. Am luat ma­sa la Lactobar. Am fost serviţi re­pe­de, deoarece nu erau mai mult de pa­tru-cinci persoane în tot localul, pro­ba­bil pentru că nu se serveau băuturi alcoolice, cu excepţia berii care era dată acasă. Am mâncat ciorbă à la grec, antricot de vită cu salată, citro.

Am făcut o scurtă plimbare orientativă spre gară şi ne-am întors la hotel, unde în fine am adormit. După siestă, am plecat să vedem oraşul, iar, ca nişte buni sportivi, am plecat pe jos. Am traversat parcul la Muzeu, dar, deşi mai erau 20 de minute până la ora închiderii, personalul tocmai pleca acasă. Se pare că tot ce era de văzut se afla în curte: o barcă monoxilă cu care se transporta, în timpuri imemoriale, sarea pe Someş spre Tisa, şi o presă de struguri uriaşă, con­fecţionată din lemn pe la începutul secolului al XVIII-lea.

Ne-am declarat mulţumiţi şi cu aceasta şi am pornit să vizităm o biserică catolică din secolul al XIX-lea, care avea la intrare, pentru a inspira reculegere, nişte sfinţi cavaleri înarmaţi până în dinţi cu topoare, paloşe şi alte scule de luptă şi purtând pe cap frumoase coroane regale peste coifuri. Plini de evlavie şi dragoste creştinească, am înţeles că pacea veşnică era desigur una dintre înaltele lor îndeletniciri duhovniceşti.

Biserica, ca atare, în interior nu prezenta nimic deosebit, în afara frigului de astă iarnă, care, se vede trea­­ba, nu avusese pe unde să iasă. Ne-am plimbat apoi să căutăm o biserică calvină, pe care am găsit-o închisă între ziduri de cetate şi pe care nu am reuşit să o vizităm. Ne-am dus la o cofetărie, am luat o îngheţată, şi apoi am căutat să vedem dacă nu putem viziona un film, dar, de­zamăgiţi de peliculele care rulau, ne-am lăsat goniţi de primii stropi de ploaie în camerele noastre de la hotel. Am încins aici o cină mare din straiţă şi ne-am culcat destul de devreme, pe la 10:00, după prima zi de excursie.
A doua zi, sculaţi pe la 6:30, am luat un dejun substanţial în cameră, stropit cu compot de mere în loc de ceai şi tot cam pe la 8:30 am purces mai departe la drum. La ieşirea spre Livada, Mihai a intrat în atribuţiile de perso­nal navigant cu hartă şi busolă în mâ­nă, deoarece erau numeroase intersecţii care nu aveau indicatoare. Drumul a decurs normal, printr-o regiune de dealuri joase, împădurite pe alocuri cu făget sau stejari bătrâni şi multe livezi cu pomi înfloriţi. Tot aerul mirosea plăcut a flori. Vremea relativ frumoasă, dar cerul uşor acoperit.

Prima escală a zilei - la Negreşti, unde am vi­zitat o biserică ortodoxă. Am fotografiat o frumoasă uşă sculptată în motive locale. De acolo am conti­nuat drumul peste Munţii Oaşului, nu prea înalţi, dar cu frumoase serpentine. Drumul destul de bun, pe alocuri în lucru pentru reparaţii. Am făcut o escală scurtă la hanul Sâmbra oilor. Nu am zăbovit, deoarece vremea ame­ninţa a ploaie şi din vale urcau spre noi nori cu ceaţă. Am coborât spre Sighet.

Am făcut o haltă scurtă la un izvor numit «Intim», de unde ne-am continuat drumul. Şoseaua din ce în ce mai proastă. Asfalt vechi cu multe gropi. La Săpânţa am ajuns pe o vreme gata de ploaie, cu cerul complet acoperit. Am vizitat «Cimitirul vesel», cu faimoasele lui cruci realizate de Stan Ion Pătraşcu, un meşter local care a făcut din acel sat, prin originalitatea crucilor sale, un centru turistic cunoscut în toată lumea.

Crucile sunt sculptate şi viu colorate, iar pe ele sunt cioplite chipul mortului şi versuri despre acti­vitatea lui în lume sau despre pasiu­nile sale, versuri pline de umor şi într-un autentic stil popular local. Am văzut numeroase cergi mara­mu­reşene şi fetelor le-au rămas ochii la ele, dorind mult să cumpere una, din banii care ne prisoseau. Noroc cu ploaia care s-a pornit ca din găleată, gonindu-ne în interiorul confortabilei noastre limuzine. Motiv de a pleca la drum, fără să mai cum­pă­răm vreo cergă.

Abia la Sighet am ieşit din zona de ploaie. Am stat acolo cam un sfert de oră şi ne-am grăbit spre Gutin, ale cărui serpentine erau vestite până în Oradea. Voiam să ajungem la munte înainte de a începe să plouă. Am plecat tot pe ploaie pe Valea Marei, reuşind să o luăm înaintea ei. Drumul, de data aceasta, mult mai bun. Dacă, în special între Săpânţa şi Sighet, am făcut slalom printre gropile dese şi pline cu apă, fiind greu să le apreciezi adâncimea, de data aceasta drumul se anunţa mult mai bun. Am străbătut sate cu case tipic maramureşene, acoperite cu şindrilă. Nu am făcut fotografii, vremea fiind foarte închisă şi ameninţând cu ploaia.

Cam 19 km au fost numai serpentine. Ceva mai dulci la urcare şi foarte abrupte la coborâre. Maşina s-a comportat admirabil. Sus în culme, la «Terasa Gutin», am făcut o escală pentru ajustarea sto­macurilor noastre. Am atacat cu curaj valiza cu mâncare. Spun curaj, pentru că în jurul nostru, spre marea neplăcere a Monicăi, se strânsese o haită de dulăi de diferite rase şi sexe, care se încăierau printre picioarele noastre, chiar în lipsa unui motiv concret alimentar.

Ne-am umplut sticlele goale de suc şi am început coborârea spre Baia Mare. Drum foarte bun. Curbe foarte strânse, mai ales imediat după pornire, unde o diferenţă de nivel de vreo 300 de metri este coborâtă în scară, aş putea zice, fiind necesară răsucirea la maximum a volanului, fapt care provoca, chiar la o viteză mică, scrâşnetul roţilor.

Păcat că nu am văzut indicatorul spre Cabana Mogoşa, pe care doream să o vizităm, astfel că ne-am trezit în vale la Baia Sprie, iar de acolo imediat la Baia Mare. Am tras la Hotelul «Gutinul», în camere la fel de moderne şi tot în aceeaşi formaţie. Era deosebit de cald. Vreme bună, soare. În spatele nostru, muntele era cuprins de nori negri de ploaie, dar aici n-au mai ajuns. Am lăsat «bălanul» priponit în faţa hotelului şi am plecat per pedes prin oraş, fiind deja ora 14:00.

La lactobar, studenţime multă, nu am găsit loc. Am tras la o grădină-restaurant, unde am mâncat ceea ce se putea mânca, adică fleici. Am fost serviţi cu nişte bucăţi uriaşe, care ne-au întărit convingerea că ospătarul nu a exagerat deloc când ne-a taxat 1 kg de carne pentru fleici. Am plecat bine săturaţi de acolo şi ne-am întors la hotel, să ne facem mistuirea.

După-masă am colindat prin oraş, între cele două centre, cel vechi şi cel nou. Am admirat construcţiile moderne şi ne-au plăcut îndeosebi sediul judeţenei de partid, Casa de Cultură, ca şi blocurile din jurul unei monumentale pieţe în care tronează o uriaşă statuie de miner. Cina am luat-o tot în cameră, din straiţă. Am vizitat Turnul lui Ştefan şi o biserică alăturată. Muzeul unde se află şi o expoziţie Vida Geza era închis, fiind luni. Seara am fost la lacul Firiza, la baraj.

A treia zi, după o binemeritată odihnă care nu a reuşit să şteargă febra musculară a Monicăi, am plecat în jurul orei 9:00 către casă. Am trecut printr-o parte nouă a oraşului, cu foarte multe blocuri construite la vale pe râul Ştrei. Am aflat că mai aveau un parc şi în afara oraşului, dar nu l-am mai vizitat. Am ales drumul prin Recea spre Zalău. La Benesat, am cotit-o spre Cehul Silvaniei. Drumul era foarte rău, astfel că am avut viteză mică de rulare. La Ceh am stat câteva minute, ca apoi să o luăm către Şimleu pe un drum nou asfaltat, o frumuseţe. Nici o aglomeraţie pe şosea.

Sus pe deal, deasupra Cri­şe­nilor, unde intram în drumul na­ţio­nal, am făcut o pauză şi mi-am curăţat bujiile, deoarece la urcare am avut câteva rateuri de aprindere. Am călătorit apoi fără grijă. În drum spre Oradea, am constatat că ni se rupsese filmul în aparat, astfel că nu l-am mai putut încărca. Am aflat la Oradea că o parte dintre fotografiile făcute la Săpânţa şi Baia Mare au fost compromise. Noroc că nu toate.

La ora 1:00 am făcut o escală, cam la 30 km înainte de Oradea, şi am golit toate re­zervele de hrană, ştiind că, în marş, Floriţa ne aşteaptă numai pe seară. Am continuat drumul spre casă imediat după aceea, cu dorinţa de a ne face siesta în paturile noastre, astfel că imediat după ora 14:00 am fost acasă, în deplină voie bună şi sănătate şi foarte mulţumiţi de locurile vizitate".

×
Subiecte în articol: plecat ne-am drumul drum