Pui de şoim în toamna bobocilor

Lucia avea 6 ani în 1989 şi în acea toamnă a mers pentru prima dată la grădiniţă.

"Venise toamna. Nu mi-am dat seama de acest lucru pentru că picau frunzele şi păsările plecau în ţările calde, ci pentru că într-o dimineaţă a unei zile impare, tata avea număr impar la maşină, pă­rinţii au venit la ţară şi mi-au întrerupt cursul lin al zilelor petrecute prin copaci şi pe dealuri.

Venise toam­na, pentru că sim­ţeam aerul înecăcios de oraş, cu mirosul speci­fic al cartierului meu mărginaş, ve­cin cu fabrica de oase, şi purtam încă în suflet părerea de rău că ma­maie şi tataie iar au rămas în satul de munte plângând.

De-acum, mama mă trezea în fiecare dimineaţă, mă îmbrăca smucit cu o cămaşă portocalie din material supraelastic, peste care atârna o cravată tivită tricolor. Slavă Domnului că nu aveam pampoane sau pălărie, cum aveau alte colege de grădiniţă.

Nici nu mă dezmeticeam bine şi tovarăşa mă punea drepţi lângă ceilalţi copii şi începea să intoneze: "Trei culori cunosc pe lume/ Amintind de-un brav popor...". Ori­cât mă străduiam şi repetam în minte versurile imnului, mai depar­te de rândurile acestea nu reuşeam să memorez, deşi alte poezii îmi intrau în cap fără să mă chinuiesc. Aşa că mormăiam finalurile de vers, despre care începusem să bănuiesc că trebuie să rimeze: "... meee/... oooor". Priveam la figura blajină din tablou, retuşată ca tabloul de nuntă al bunicilor, cărora fotograful le pu­sese lui tataie - cravată, iar lui ma­maie - mărgele, deşi în cufărul cu haine de sărbătoare nu aveau nici una, nici alta. Priveam, cum spu­neam, zâmbetul blajin din faţa clasei, aşa cum mă învăţase mamaie să mă uit la icoana de la răsărit: drept şi cu credinţă.

Urma controlul la batistuţe şi la unghii. Cei care-şi uitau peticele de cârpă acasă aveau "rating"-ul scă­zut toată ziua. După ce ne trecea rândul la examenul igienic, ţinută, unghii şi urechi uneori, ne apucam să fa­cem maşinuţe buşitoare din batiste, bebeluşi care se dau în lea­găne de cârpă şi flori ale soarelui scrobite.

Nu mă plictiseam la grădiniţă, deşi nu prea îi înţelegeam rostul. Mă enervau cerculeţele, punctuleţele şi alte fineţuri care cereau atenţie şi răbdare, mai ales că eu ştiam deja să scriu.

Mă obişnuisem şi cu mirosul de ou fiert ce se ridica din fiecare gen­tuţă la ora prânzului, şi cu gălbe­nuşul veşnic moale care-mi mânjea cravata de câteva ori pe săptămână, şi cu ceaiul inodor şi incolor pe care-l beam. Ba chiar mă învăţasem ca de trei ori pe săptămână să-mi încurc gentuţa maro cu cea a lui Cristi de mă întrebam, ca într-o reclamă din zilele noastre, de ce sendvişul ma­mei nu are acelaşi gust ca acasă.

Sincer, cel mai mult îmi plăcea la grădiniţă când tovarăşa era chemată de cealaltă tovarăşă - directoarea cu râs colorat - prin difuzor. Căci şi la grupa mare, şi la cea mică exista câte un difuzor prin care se comunica din cancelarie. Atunci rămâneau în urma uşii închise de educatoare tătarii şi vandalii la un loc. Kalen, cel de-al cărui nume ne tot minunam, striga tot timpul cu "rrrr-âiala" lui accentuată, câteva fetiţe îl certau pe Claudiu că voia să o pupe pe obraz pe Carolina, iubita lui cu ochii verzi şi cam bleagă, căreia îi cântam mereu: "O cunosc pe Carolina/ E o fată din (mormăială)/ Are ochii ca şi marea/ Şi de-aceea o iubesc? Ca-rooo-lii-na oooooo/ Carolinaaaa cea-cea-cea". Hârtiile deveneau torpile ce picau cu precizie în capetele celor din primele scăunele. Noroc că n-aveam la îndemână muniţie mai de soi din gentuţele noastre, căci tovarăşa, grijulie, le ţinea grămadă, în faţa clasei.
Drumul spre casă era mereu plin de peripeţii. Mergeam în grupuri de câte patru-cinci, eu mereu lângă prietena Adriana, care se oferea zilnic să ne care ghiozdănelele la toţi. Nu ştiu de ce.

Acasă eram singură când ajun­geam, aşa că ieşeam repede afară şi mă jucam "Frunza", "Cele nouă că­rămizi" şi "Pititea" până veneau părinţii de la serviciu şi sora mai mare de la şcoală. Urma somnul de după-amiază, activitate după care nu mă dădeam în vânt, iar sora mea avea grijă să mă ajute, suflându-mi în ochi.

Seara trebuia să-mi fac norma de linioare şi punctişoare. Dacă aveam noroc, se lua lumina şi tata striga râzând: "A luat curentu'/ Nea Nicu dementu'". Mama îl tot "şşşş-âia" să nu-l audă vecinii. Mă gândeam că nea Nicu cu pricina nu poate fi ne­nea cel blajin din tabloul de la grădiniţă, omul cu freza mereu perfectă.

Dacă pana de curent dura prea mult, tata dădea la o parte un ochi de la aragaz şi monta o făclie meta­lică. Aşa-mi terminam bastonaşele anoste, niciodată ordonate. Iar dacă greşeam rău, zburau foile din caie­tul meu cu linii întrerupte şi conti­nue, cum începuseră să curgă frun­zele din pomi. Venise toamna cu adevărat."