Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Decembrie 1989 ne găsea şi pe noi, cei din redacţia ziarului Scînteia tineretului, într-o stare de amară confuzie şi de cruntă dezamăgire. Sperasem şi noi într-un anumit dezgheţ, după achitarea datoriei externe, iar dezamăgirile luaseră, dramatic de repede, locul speranţelor.
Fără vorbe mari, mai nimeni nu mai credea - la numai câteva luni după... - într-o "lovitură de teatru" tocmai la Congresul al XIV-lea al partidului. Şi, fireşte, nici nu a venit! Mai mult, pentru cei care "lucrau în frontul presei" dezamăgirea căpătase şi un nume. Cel al secretarului cu probleme de propagandă şi presă al CC al PCR , ales de "Marele Forum Naţional al comuniştilor români": Ilie Matei. Un personaj din familia politico-ideologică a "durilor". Adică un zelos apărător şi ferm promotor al liniei partidului. Care "linie a partidului" nu era altceva decât perseverenţa întru cultul "Eroului între eroii neamului" şi, pe cale de consecinţă, trecerea sub tăcere a oricăror discuţii şi controverse, tot mai dese şi tot mai acute, asupra acestui subiect-tabu!
Este lesne de înţeles că vorbesc despre tot mai insistentele şi mai apăsatele accente critice care se receptau din toate azimuturile la adresa regimului lui Nicolae Ceauşescu, un regim tot mai izolat şi tot mai lipsit de credibilitate externă. Pe de o parte, în mai toate statele frăţeşti, conducătorii de partid şi de stat - care păreau eternizaţi în funcţie - erau înlocuiţi, iar, pe de altă parte, Nicolae Ceauşescu refuza cu îndârjire orice tentativă de modernizare, de reformă "din interior" a maşinăriei, învechită şi greoaie, a partidului şi statului.
În fine, dar deloc în ultimul rând, nici măcar speranţele unei minimale schimbări de accente la recent încheiatului congres nu se confirmaseră. Vorba amară a lui Geo Bogza (mi se pare), ce-i drept, spusă cu un alt prilej, devenea de o dureroasă actualitate: "Om muri şi om vedea!".
Sub aceste sumbre auspicii am aflat că, în partea a doua a lunii decembrie, urma să plec, împreună cu colegul şi prietenul meu Corneliu O., într-o vizită prietenească la "ziarul-frate" din Coreea de Nord. Am înţeles repede şi dedesubturile acestei vizite. Cum cercul "gazetelor prietene" pe linie de tineret se (re)strângea văzând cu ochii, fraţii din ţara lui Kim Ir Sen mai erau printre puţinii care mai puteau fi vizitaţi fără strângere de inimă şi fără teama (cuiva anume!) că ne-am fi molipsit de cine ştie ce influenţe deviaţioniste.
Curios lucru, atunci când am solicitat redactorului-şef al ziarului nostru, Ioan Strugariu (binecuvântată fie-i amintirea!), nişte desluşiri mai acătări asupra scopului şi obiectivelor vizitei, acesta, de felul său om scump la vorbă, s-a mulţumit să ne răspundă cu un zâmbet amar şi cu un expeditiv: "Lasă, că vedeţi voi la faţa locului". Nici prietenii pe care îi aveam printre activiştii de la CC al UTC şi care vizitaseră "Ţara Marelui Conducător" cu prilejul Festivalului Naţional al Tineretului şi Studenţilor ce se ţinuse nu de mult în Coreea de Nord nu se întreceau în vorbe multe. "Bătrâne - m-a asigurat unul dintre cei chestionaţi -, o să vezi şi singur. Şi, dacă vezi, să nu te miri. Un singur lucru să bagi bine la cap: dacă o mai ţinem mult tot aşa, acolo o să ajungem şi noi!"
Săritor de felul său, Aurel Perva, şeful secţiei externe a ziarului (şi el nedrept de repede petrecut dintre noi), ne-a dat să citim niscai ştiri de agenţie, reviste şi pliante din care nu prea pricepeam mare lucru. Oricum, ne-am zis, e ceva mai bine decât nimic!
Fapt este că, duminică, 17 decembrie 1989, la ceasul serii, ne-am întâlnit la redacţie, Cornel şi eu, gata pentru marea expediţie. Care expediţie ar fi trebuit să ia sfârşit peste o săptămână, adică la 24 decembrie. Nu bănuiam, pe atunci, cât de repede şi de drastic vom învăţa, pe propria piele, dreptatea zicalei "Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg!". Sau, dacă vreţi, mai corect zis: "Socoteala din România nu se potriveşte cu cea din Coreea de Nord!".
Ca să ne mai treacă vremea, am început să răsfoim filele Agerpres. Aici am găsit un scurt comunicat al agenţiei despre nişte "tulburări şi jafuri produse de unele grupuri şi elemente anarhice, huliganice din municipiul Timişoara". Tonul sec, lapidar al textişorului m-a frapat. Aşa după cum m-a contrariat şi faptul că, doar pentru asemenea evenimente (zis minore), agenţia naţională de presă dă un comunicat; în condiţiile în care pe accidente mai serioase (credeam noi la acea vreme) se pune "batista pe ţambal". Peste numai o săptămână, dar, de data asta, chiar în capitala Coreii de Nord, aveam să avem dureroasa explicaţie a acestor simple întâmplări.
Poate, cu un alt prilej, am să recapitulez, pe larg, peripeţiile drumului de la Bucureşti la Phenian (cum i se spunea, pe atunci, capitalei ţării-gazdă). De data asta, notez câteva dintre primele impresii din chiar după-amiaza zilei de marţi, 19 decembrie, adică imediat după sosirea la obiectivul central al vizitei.
Aşadar, după ce am fost cazaţi la Hotelul "Potongang", Hua, şeful echipei de ziarişti nord-coreeni care avea să ne însoţească - un prefect vorbitor (Nota bene: şi ascultător!) de limbă română, ne-a prezentat programul vizitei. Sincer, nu prea aveam ce pricepe din înşiruire. De aceea, peste cam un ceas, atunci când ne-am prezentat la ambasada României, iar ambasadorul Gârbă ne-a întrebat care sunt primele impresii, n-am avut de lucru şi i-am răspuns:
- Două lucruri am avea să îi rugăm pe tovarăşii nord-coreeni: 1. Să includă în programul vizitei, care cuprinde un larg set de acţiuni politice şi educative, un spectacol de circ, întrucât din lecturi ştim că aici, în capitală, au câteva trupe de excepţie şi 2. Să ne faciliteze să schimbăm leii noştri în moneda lor naţională, nu de alta, dar vrem să cumpărăm ceva amintiri pentru cei de-acasă. Dacă e cazul, decontăm la întoarcerea în ţară.
Om de bine - cum ni s-a relevat la scurtă vreme! -, ambasadorul Gârbă s-a întors către secretarul I al ambasadei, Predescu, un băiat de toată isprava:
- Ai grijă şi, dacă vezi că băieţii nu s-au descurcat, să îi ajutăm.
Nici nu am ajuns bine la hotel că Hua, cel care părea şeful echipajului de escortă, ne-a cerut voie să lipsească aproximativ o jumătate de oră. Punct peste o juma' de ceas "fix-trecute", a revenit radios nevoie mare:
- Am pentru dumneavostră câteva mici suprize: Prima: Uitaţi, avem bilete pentru joi seara la un spectacol de circ; noi avem o bogată tradiţie în acest sens şi (aici a clipit cu subînţeles!) nu sunt deloc manifestări politico-educative. A doua: V-am adus nişte yuani, aşa ca să faceţi cumpărături pentru cei de-acasă, nu-i nevoie să îi decontaţi, sunt atenţiile noastre, tovărăşeşti, pentru voi, ca prieteni adevăraţi.
După care, a adăugat:
- Ce ziceţi, tov. Şerban, am fost gând la gând cu dumneavoastră?!
Ce putem să mai zic? Al naibii băiat Hua al acesta!... Cum de a ghicit el tot ceea ce îi spusesem noi amabasadorului Gârbă?! Mai ales că nici nu fusese de faţă la discuţie, de vreme ce el şi ceilalţi tovarăşi nord-coreeni nici nu intraseră în sediul ambasadei, ei rămânând să ne aştepte afară, în maşină...
