x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Securişti destoinici şi securişti "dizidenţi"

0
Autor: Razvan Barbulescu 22 Apr 2009 - 00:00

Jurnalistele de la săptămânalul Kepes Ujsag sosiseră la Bucureşti în primăvara lui ’89. Eu fusesem invitat în Ungaria cu un an înainte, pentru două săptămâni, ei trimiseseră în 1989 doi oameni pentru şase zile. Era echitabil.



Exista între ziarele din ţările socialiste cutuma schimbului de ziarişti, revista Flacăra având în Ungaria o înţelegere cu Kepes Ujsag din Budapesta. Fiecare plătea cheltuielile invitatului, mai puţin transportul. Se numea schimb de experienţă. Ungurii erau mai generoşi, aveau mai mulţi bani, noi eram mai amărâţi, fiindcă nu ne permitea legea să le dăm decât diurna pe care o luam şi noi pentru deplasările în ţară, care era o mizerie, aşa că trebuia să scoţi bani din buzunar ca să nu te faci de râs. Mai aranjai prin ţară cu diverse cunoştinţe ("organe locale") pentru masa de prânz, de seară, pentru o maşină ca să ajungă în satele unde vor să vadă ceva etc. Cele două ziariste de la Kepes Ujsag vroiau să facă mai multe reportaje la mănăstirile din nordul Moldovei. Au plecat şi ne-am mai revăzut după o săptămână, la întoarcerea în ţară.

La plecare, erau distruse. Le dispăruseră geanta cu aparatele de fotografiat şi peste douăzeci de filme. Două Hasselblad-uri scumpe, vreo patruzeci de mii de lei unul. O leafă de-a noastră era cam patru mii de lei. Bănuiau că le uitaseră în taxi. Vorbeşte la Miliţie, la taxiuri. Nimic. De la Budapesta ne-au trimis o telegramă. Deşi aparatele erau scum­pe, scriau ele, le întrista mai mult pierderea documentării, poate reuşim ceva. N-am reuşit, dar am aflat după o vreme cam ce se întâmplase. În zelul lor documentaristic, unguroaicele fotografiaseră nu numai Putna sau Moldoviţa, ci şi cozile imense de la alimentarele din oraşe, de la băcăniile săteşti, pe unde umblaseră. Nici nu era greu, Ro­mânia era plină de cozi. Destoinici, băieţii de la Secu le "lucraseră". Pro­babil că fuseseră cu ochii pe ele încă de la intrarea în ţară.

În general vorbind, securiştii aveau grijă să nu treacă peste graniţă fotografii sau scrisori care să facă ţăndări comunismul şi imaginea lui Ceauşescu.
"Schimbul de experienţă" cu Kepes Ujsag a stat, de altfel, sub semnul unor asemenea întâmplări bizare. Cum spuneam, în 1988 fusesem eu invita­tul revistei din Budapesta, pentru două săptămâni, iar "excursia" debutase cu o surpriză imensă. Nu de la unguri, ci de la ai noştri.

Aflând că plec la Budapesta, cineva m-a rugat să-i fac un comision, să duc un pachet unei rude, şeful reprezentanţei noastre economice. Ajuns în Ungaria, destinatarul mi-a telefonat la hotel şi a doua zi, la ora 5:00 după-amiază, îmi bătea la uşă. Un tip agreabil, lipsit de scorţoşenia activiştilor care populau ambasadele româneşti. Se numea Ţura sau ceva pe-aproape. Au urmat banalităţile de rigoare: "Cum a fost drumul, v-aţi aranjat, ungurii au fost drăguţi?" etc. După vreo oră, parcă ne cunoşteam de când lumea. La un moment dat, s-a ridicat din fotoliu, a dat radioul tare şi a întrebat: "Ce-i prin ţară?". "Cum le ştiţi." "Nu s-a schimbat nimic-nimic?" "Nimic..." "Domnule, dar când o să se schimbe ceva?"... Am tăcut prudent, ştiam că ambasadele sunt pline de securişti, iar şefii de reprezentanţă n-au cum să nu fie dintre ei. Eram derutat. Chestiile astea nu le discutai oriunde, cu oricine. Mi-a văzut privirea nedumerită. N-a insistat, dar m-a invitat peste trei zile, era o sâmbătă, la o masă "în familie". În familia lui, la ambasadă.

Sâmbătă la prânz eram la ambasadă. O soţie superbă, o fetiţă frumoasă şi dezgheţată, o familie grozavă, ardeleni. Masă ca la mama acasă. Ne era chiar bine, băusem din palinca pe care i-o adusesem eu "la pachet". Cu o singură observaţie. Ca şi la hotel, radioul urla, iar noi vorbeam în şoaptă. Despre Ceauşescu, situaţia din ţară. Aveam o experienţă sumară în privinţa ambasadelor, dar ştiam că sunt pline de microfoane. Cu ani în urmă fusesem la Moscova, la campionatele mondiale de gimnastică, ultimele la care participase Nadia.

Dormeam la hotel, la Rossia, unde, dacă voiai ceva, vorbeai în sus, la perdea, şi ţi se împlinea dorinţa. Ceva de genul ăsta: "URSS e o ţară mare, puternică, dar muştarul e cu porţia". Celebrul garciţa, muştar formidabil. Urmarea: seara, la crenvurşti, porţia de muştar era dublă. Cu aceeaşi ocazie am stat şi vreo două sau trei ore la ambasada noastră. Ambasadorul bifa o acţiune, întâlnire cu jurnaliştii români prezenţi la mondialele de gimnastică. Un coşmar. Fiecare membru al ambasadei se pândea cu fiecare şi erai plin de morcovi, să nu-ţi iasă vreo tâmpenie pe gură, să nu zici vreun banc care să fie înţeles aiurea. În treacăt fie zis, prin 1992-'93, la aceeaşi ambasadă atmosfera era neschimbată.

La Ţura în apartament îmi era bine. N-aveam inhibiţii, şopteam în draci despre Ceauşescu, parcă eram in­con­ştient. Pe ceea ce vorbisem acolo în­fun­dam uşor puşcăria. "Domnule, zice Ţura, când aveţi de gând să scă­paţi de Ceauşescu? A nenorocit ţara. De afară lucrurile se văd îngrozitor." După atâta palincă, întrebam şi eu: "Noi? Vor ar trebui să faceţi ceva". "Cu noi e greu, suntem afară, în ţară s-a în­conjurat de ciomăgarii din Securitate."

Ţura era departe de a se numără printre securiştii destoinici. Avea o teo­rie, securiştii "spălaţi" erau în străi­nătate, în ţară erau de-ai lui Pleşiţă. Câteva zile m-am tot gândit la po­vestea asta. Aşa o vorbi cu toţi cei care vin din ţară? De ce cu mine? Ne-am mai întâlnit cu două zile înainte de plecare şi am umblat câteva ore prin Budapesta. Insista îndârjit asupra subiectului. Mă făcuse să înţeleg, explicit, că în 1988 o parte din Securitate îl părăsise deja pe Ceauşescu.

Vreme îndelungată, întâmplarea mă ţinuse în tensiune. Până la împrejurările cu dispariţia aparatelor de fotografiat ale jurnalistelor de la Kepes Ujsag, subtilizate pe motiv de cozi. Dacă Ţura şi-ar fi făcut datoria, aş fi simţit rapid consecinţele.
Citeşte mai multe despre:   tara

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de