Sfârşitul regimului văzut de la Constanţa

Traian Octavian Tomici era profesor de istorie în Constanţa, în 1989. Astăzi este pensionar şi îşi aduce aminte în fiecare an, în preajma Sărbătorilor de iarnă, de evenimentele de acum 20 de ani.

"Zilele acelui decembrie îmi trezesc amintiri şi emoţii, dar mai ales între­bări la care nu am găsit răspuns încă şi, probabil, nu voi apuca să găsesc undeva consemnate răspunsurile corecte, obiective şi mai ales ade­vă­rate, din punct de vedere istoric.

Despre acele evenimente din 1989, pe care "profitorii" unii le socotesc "re­voluţie", dar fără să ţină cont că acele evenimente nu îndeplinesc condiţiile strict necesare unei revoluţii, aşa cum îi învăţăm noi, profesorii de istorie, pe elevi.  

În acele zile calde, şi la propriu şi la figurat, speram şi credeam că vor aduce schimbări care să ducă la suprimarea "egalitarismului" ca principiu de organizare a societăţii. Denumită în propaganda comunistă cu tot felul de termeni, ultimul fiind de "societate socialistă multilateral dezvoltată".

Principiul utopic al egalitarismului, lansat de socialiştii utopici din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, Robert Owen, Charles Fourier, Saint Simon, dus mai departe de marxişti. Aşa-zisul "socia­lism ştiinţific" prin Karl Marx şi Engels şi aplicat în practica vieţii sociale, după octombrie-noiembrie 1917, după marea revoluţie socialistă din octombrie din Rusia.

Aşa am învăţat noi la şcoală despre aceste eveniment, noi, ge­ne­raţiile născute în anii celui de-al doilea război mondial şi ai instalării sistemului opresiv-represiv, după model sovietic, după altă lovitură de stat decât cea din octombrie 1917, cea de la 23 august 1944 din România.

De fapt, revoluţia rusă a fost, aşa cum s-a demonstrat ulterior, şi eu am aflat când studiam istoria la Universitatea din Bucureşti (1964-1969) că, aşa-zisa "revoluţie antiimperialistă" din 23 august 1944 n-a făcut altceva decât să aducă la putere, prin lovituri de stat armate, Partidul Bolşevic condus de Lenin în Rusia, urmat de Sta­lin, dictatori cruzi, respectiv PCR în România prin Emil Bodnăraş, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, urmat de Nicolae Ceauşescu.

Sistemul totalitar sovietic s-a extins după cel de-al doilea război mondial în multe ţări din Europa de est. Prin propaganda demagogică a ideologiei comuniste, socialiste şi a tancurilor Armatei Roşii, instalându-se aşa-zisele "regimuri de democraţie populară" şi principiul utopic al egalitarismului, despre care sistem econo­mico-social circulă bancul că "acest sistem comunist-socialist este ca linia orizontului, cu cât ne apropiem de el, cu atât se depărtează".

Am scris câteva gânduri despre sistemul socialist-colectivist-comunist în care am avut neşansa să trăiesc şi eu, pe care l-am receptat ca pe un sistem represiv-opresiv totalitar cu urmări ne­gative pentru mine, copiil fiind, si pentru familia mea - părinţi, bunici - declaraţi chiaburi notorii.

Acest sistem socialist-colectivist, care a degradat toate normele morale ale muncii, respectului, relaţiile dintre copii-părinţi, despre proprietate şi chiar despre credinţă, pe care au negat-o, au reprimat-o şi au făcut-o să piardă tradiţiile Crăciunului, Paştelui şi ale altor sărbători.

Credinţa mea creştină, transmisă de la înaintaşii mei, mă face să cred că nici Atotputernicul Dumnezeu nu a creat egalitate, ci o infinită diversitate.

Îmi vin în minte multe întâmplări ale anului 1989, începând cu vara anului când la Beijing (Pekin), în imensa Chină, auzeam la radio exploziile gloanţelor şi obuzelor ce înăbuşeau revolta din Piaţa Tien-An-Men, şi-i spuneam prietenului meu Rareş, Dumnezeu să-l odihnească, că aceste zgomote de arme avem să le auzim şi noi. Prietenul meu n-a mai apucat să le audă, dar eu le-am auzit şi le-am văzut fie prin intermediul televizorului, fie în rea­litate, pe străzile oraşului Constanţa, trase pentru a impresiona şi a manipula adevărurile despre evenimentele din 1989.

În toamnă, după ce fusesem înlocuit din funcţia de director al Şcolii generale nr. 9 din Constanţa, şcoală în care am rămas să-mi continuu activitatea de profesor titular de catedră de istorie şi să organizez "muncă patriotică" pentru strângerea recoltelor.

Într-una din zilele în care plecam la muncă, ieşind ultimul din holul mare al şcolii, am găsit pe masă un plic ce anunţa căderea dictatorului, scris cu litere de tipar. Am ţinut în buzunar acel plic şi, abia după ce ne-am întors de la muncă, pe la ora 14:00, l-am arătat şi colegului Hristu, profesor de sport. A doua zi la prânz am găsit un nou plic cu un alt scris, dar cu aceeaşi idee, pe care i l-am arătat iar colegului de sport care a crezut că este bine să arătăm plicurile şi unei alte colege, de curând comandant instructor pe unitate. Doamna Moldoveanu Doina, profesor de matematică, a socotit că este mai bine să anunţe noua directoare, numită de la 15 septembrie 1989. Era profesoară de fizică dumneaei, doamna Marin. Dumneaei a anunţat simultan Inspectoratul Şcolar şi organele de securitate. Soţul ei era un astfel de reprezentant. După ce perioada de muncă patriotică s-a sfârşit, au început cursurile.

În luna octombrie, după o discuţie contradictorie privind orarul şcolii (eu făceam orarul), m-am trezit chemat în biroul directoarei, unde mă aştepta soţul acesteia, un cetăţean în civil care s-a recomandat căpitan de securitate.

După ce am fost interogat cu privire la cele două plicuri şi descusut, aşa cum se procedase anterior cu femeile de serviciu din şcoală, respectiv cu un elev de gimnaziu, mi s-a atras atenţia că cele relatate de mine nu se potriveau cu cele relatate de cei interogaţi. Am a plecat din birou nedumerit de nepotrivirile constatate şi cu multă teamă, mai ales că am fost atenţionat că ne vom mai întâlni. Discuţia relatată se petrecea pe la începutul lunii noiembrie.

Desigur că şi mie şi altor cetăţeni, ascultând posturile interzise de PCR, BBC şi Europa Liberă, ne-a sporit neliniştea după 16 decembrie 1989. Nu pentru că am aflat că se întâmplă ceva la Timişoara, ci pentru că fratele meu cel mic locuia şi trăia în Timişoara. Au crescut aceste gânduri neliniştitoare când la 17 decembrie am încercat să iau legătura telefonic cu fratele meu Ovidiu, fără să reuşesc. Telefonând altui frate care locuia la Braşov, Mihai, acesta mi-a spus că "pe timişoreni îi încălzeşte bine", în sensul că s-a tras şi au murit oameni.

Pentru că în fiecare an la 20 decembrie îmi sărbătoresc ziua de naştere, fratele meu de la Braşov m-a anunţat că încearcă să ajungă şi el la aniversarea mea.

La 19 decembrie, când elevii deja intraseră în vacanţa de iarnă, s-a primit la şcoală o notă telefonică prin care era anunţată conducerea şi în special secretara de partid, o profesoară de limba engleză, că trebuie convocată urgent la şcoală o întrunire în care să se blameze huliganii de la Timişoara.

Eu, ocupat fiind cu problemele privind aniversarea zilei de naştere, am ajuns la şcoală după şedinţă şi nu am mai semnat acel proces-verbal care nu ştiu pe unde o fi ajuns. Au urmat zilele când s-a transmis în şcoli nota telefonică prin care eram obligaţi să facem de securitate în instituţia în care lucram. În acele zile şi nopţi veneau organele de miliţie şi securitate să controleze.

În preziua aniversării mele au ajuns la noi fratele de la Braşov cu soţia, Aurelia. Am discutat toată seara despre evenimentele ce se petreceau la Timişoara, despre care aveam puţine date, şi acestea mai mult din cele manipulate prin radio şi televiziune.
La 21 decembrie, dimineaţa, pe la ora 9:30, fratele meu a hotărât să plece la Braşov, trecând mai întâi pe la sora noastră Lucia, prin Medgidia. M-am hotărât să merg şi eu până la Medgidia, cu fetiţa cea mică de 9 ani. Pe la ora 11:00, când am ajuns în Medgidia, venind dinspre Valea Dacilor, am observat că unitatea militară era încercuită de militari, echipaţi de război. Când am ajuns la sora noastră, am auzit la radio comunicatul că starea de urgenţă s-a extins în toată ţara. De asemenea, se dădea de ştire că ministrul Apărării Milea s-a sinucis, fiind numit trădător. Fratele meu a plecat imediat spre Braşov, iar eu cu fiica mea, Anca-Oana, urmând să mergem la gară pentru a ne întoarce la Constanţa.

Mergând spre gara din centrul oraşului am văzut forţe ale armatei şi forţe ale gărzilor patriotice. Recunoscând în dispozitivul de la primărie un cunoscut, pe Ichim, l-am întrebat ce se întâmplă. Mi-a răspuns grav, laconic. "Este grav! Nasol". Nu circulau autobuzele spre gară, aşa că am mers pe jos prin parc, pe marginea canalului, până am trecut podul rutier de la marginea oraşului. După ce am coborât de pe pod, pe celălalt mal, grăbeam fetiţa să ajungem mai repede la gară, am auzit în acele momente piuiturile gloanţelor. Nu-mi dădeam seama cine trăgea, în cine trăgea şi de ce trăgea. Teama m-a făcut să-mi strâng fetiţa de mână, încât aceasta s-a plâns că o doare mâna.

Ajunşi la gară, m-am grăbit să iau bilete spre Constanţa la trenul personal. Casiera mi-a spus că trenul are întârziere şi m-a sfătuit să iau bilet pentru acceleratul ce sosea de la Bucureşti. În trenul accelerat oamenii păreau liniştiţi, neştiind ce se întâmplă la Bucureşti. Abia la coborâre, la ieşire din gară, am observat un grup de tineri care comentau. I-am întrebat ce se întâmplă şi ei mi-au răspuns scurt: "Dictatorul a căzut!". Din tramvai am văzut maşini mici care claxonau, din unele fluturau steaguri tricolore găurite. Acasă am văzut imagini date la televizor cu întreruperi dese.

Fetiţa cea mare, Denisa, plecase împreună cu vecina ei şi colega de clasă a XII-a de liceu la chemarea nu-ştiu-cui spre centrul oraşului la "Casa Albă", comitetul judeţean PCR, de unde, împreună cu mulţimea, a mărşăluit până la sediul securităţii de pe Bulevardul Mamaia (fost Lenin).

Ştirile date la televizor, de care nu ne-am mai desprins, fie zi, fie noapte, întrerupte de focuri de armă, îmi sporeau grija pentru fetele noastre, plecate în oraş.

În sfârşit, s-au întors obosite pe la orele 14:30-15:00 şi au povestit în câteva minute ce au văzut. Eu m-am întrebat mereu ca istoric cine a fost interesat să omoare atâţia oameni, atâţia tineri şi pentru ce? De ce au apărut acei terorişti nevăzuţi care trăgeau din toate poziţiile? De ce, nici după atâţia ani, nu s-a aflat cine a tras în decembrie 1989? De ce s-a ţinut secretă prinderea dictatorului, de ce s-a hotărât condamnarea la moarte într-un proces ce nu poate fi comentat? De ce s-a aplicat această condamnare tocmai în ziua de Crăciun?