Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 1989, Cristina Poenaru avea 10 ani. Acum, ea este şefa unui salon de înfrumuseţare. Pentru că în seara în care ne-am întâlnit, la salon se tăiase, dintr-o greşeală, curentul, am stat de vorbă la lumina unei lumânări, aşa cum am fi făcut-o şi în urmă cu 20 de ani, când Ceauşescu găsea prilej de economie în orice.
"În vremea aia, când toţi, cu mic cu mare, trebuia să stăm la cozi, cei din familia mea nu stăteau la coadă pentru nici un produs, în afară de pâine. Şi asta datorită bunicului meu, care lucrase în armată şi era un domn pedant, îmbrăcat în cămaşă kaki cu epoleţi, cu pălărie pe cap. El era prieten cu doamnele de la Alimentara şi de la Aprozar, le săruta mereu mâna şi le făcea mici servicii. De exemplu, se ducea pe Lipscani şi le repara la atelierele de acolo umbrelele şi ceasurile.
Vara, bunicul venea acasă cu pungi din alea de hârtie maro, cum erau pe vremea aia, pline de piersici. Sau mă trimitea pe mine la Alimentara şi îmi zicea: «Vezi că trebuie să îţi dea doamna Ginuţa (sau cum o chema) două pachete de unt». El era anunţat de către vânzătoare cu două zile înainte că vor primi ness, sau unt, sau portocale. Eram elevă în clasa a III-a la Şcoala nr. 168, şi mergeam la cor.
Mama era modelier la Apaca, tăia modele de îmbrăcăminte, şi de aceea, la toate evenimentele la care eram luaţi să cântăm pentru «tataie» (n.r. - Ceauşescu) eram cea mai apretată, aveam cele mai mari pampoane, de ziceai că eram vultur. Profesoara de muzică, doamna Bold, era o femeie minionă şi caldă; cântam mai ales cântece cu partidul. Mai era şi «Am cravata mea, sunt pionier!». Apropo de cravată, mi-aduc aminte că, într-o zi, mi-a fost luată de tovarăşa învăţătoare, ceea ce era o mare ruşine. Trebuia să aduc un caiet de un anume tip la şcoală, iar eu îl uitasem acasă.
Greul eu nu prea l-am simţit. Nu era vară sau iarnă în care eu şi fratele meu, Doru, să nu plecăm cu părinţii în concediu, cu bilet de la sindicat. Tata făcea rost de ţigări Kent şi aducea câte 2-3 navete cu sticle de pepsi, din care aveam voie să bem doar câte una pe zi.
În toamna aia, am mers cu mama la un magazin de pe Lipscani, unde se vindeau cizme de damă şi de copii. Mi-a cumpărat de acolo nişte cizme albe, foarte frumoase, pe care mai apoi n-a vrut să mi le dea să le port la şcoală, că era noroi şi se temea să nu le murdăresc. Am plâns până am convins-o. Nu aveam prea multe jocuri, de fapt, în afară de «Nu te supăra, frate!», nu-mi aduc aminte de nici unul. Ne jucam cu păpuşile în scara blocului, eu şi prietenele mele. La ora 8:00 seara, eram mereu strigată de bunicul meu şi anunţată că încep desenele animate cu Mihaela. Ne culcam devreme; şi acum am în minte puricii pe ecranul televizorului."
