Tromboflebită din cauza statului la coadă

Ligia avea 55 de ani în 1989 şi era inginer geolog. Câştiga în jur de 2.500 de lei pe lună şi în vara anului 1989 se chinuia să găsească resursele băneşti pentru a-şi trata soţul, fost inginer petrolist.

"Lucram la un institut de cercetări; eram 1.400 de angajaţi, faţă de 400, câţi sunt acum. Am făcut şi teren la începutul carierei mele, iar când mă întorceam acasă copiii îmi spuneau «tanti». Lucram la realizarea unor hărţi.

Eu nu am fost membră de partid. De-aia m-am mirat când într-o zi m-a chemat directorul şi mi-a spus că a venit o comisie în faţa căreia trebuia să mă prezint. Cred că erau de la Securitate, pentru că au început să mă întrebe de toţi colegii. Le-am spus numai de bine, nu pu­team să spun altceva. Colegii se mai cer­tau în birou şi eu îi împăcam, dar nu avea rost să spun lucrurile astea.

Soţul meu a avut un accident la sondă în 1985, care ne-a distrus toată viaţa. Mai întâi i-a fost pus piciorul în ghips. În 1988 a fost pensionat din cauză că nu mai vedea.

Soţul meu ameţea foarte tare şi cu greu, ajutată de oamenii de-acolo, de la spital, reuşeam să îl aduc până la un taxi."

"Îşi punea colegii să semneze condica în locul lui, iar ei au ameninţat că-l pârăsc dacă nu merge la doctor. I-au zis că îi vor face referat la conducere. La spitalul de ochi, m-a chemat medicul deoparte şi mi-a spus: «Pregătiţi-vă, că o să aveţi un orb în casă!».

Soţul meu a crezut că are cancer şi de asta se ascunde doctorul de el. Dar nu avea cancer. Şi în scurt timp a orbit complet. S-a pensionat şi stătea toată ziua acasă, nu putea să facă nimic, iar eu, după serviciu, mă duceam în Piaţa Matache şi mă aşezam la diverse cozi. Uneori, veneau copiii de la şcoală şi îmi luau locul la coadă.

Mi-aduc aminte că odată, după ce la 7:00 seara mi-a închis vânzătoarea uşa în nas şi n-am reuşit să mai cumpăr nimic, am venit acasă cu tromboflebită şi a trebuit să stau o lună în concediu medical. Stăteam până la 12:00 noaptea să gătesc, apoi vorbeam cu soţul meu, care se plictisea singur toată ziua.

În 1989, am mers o vreme zilnic la Spitalul Militar cu soţul meu, care a făcut acolo 120 de injecţii în ochi. Trebuia să le duc medicilor cafea şi ţigări şi aveam tot timpul datorii la serviciu, că de acolo cumpăram produsele astea. Medicii nu cereau, dar el se temea că nu îi vor face bine injecţiile şi atunci simţea nevoia să le bage de fiecare dată ceva în buzunar.

După injecţii, a urmat alt calvar. Crioa­pli­caţiile. Adică nişte proceduri în care i se trimitea în cap bolnavului un suflu de aer foarte rece, să îi îngheţe vasele de sânge".