"Vara în care ne-au luat via"

Mariana Ciuş are 54 de ani şi e din judeţul Giurgiu. Îşi aminteşte de 1989... "Se tăiau copacii, se scoteau livezile, erau nişte nuci atât de mari şi de frumoşi, şi pe ei i-au scos. Cei de la CAP. Parcă înnebuniseră. Habar nu am de ce.

Pe vremea aceea erai obligat să lucrezi la CAP. Eu şi mama nu am putut lucra. Am fost scutite pe caz de boală. La mine a fost mai uşor să creadă că mi-e imposibil să muncesc. Defectul fizic se cunoştea. La mama însă era mai greu. Suferea cu inima. Însă ea a avut întotdeauna grijă de ea şi arăta foarte bine.

Ţin minte că duminica îşi punea mi­nunatele ei rochii, îşi făcea cocul în vârful capului, avea un păr des şi mătăsos, şi ieşea la plimbare. Nimeni nu a crezut că e bolnavă, că certificatul pe care îl avea de la medic era adevărat. Până când a murit... Asta s-a întâmplat la câţiva ani buni după căderea comunismului.

Revenind în vara anului 1989. Noi aveam o vie. 10 ari, pe care îi munceam în cadrul CAP-ului. După fiecare recoltă, eram obligate să dăm CAP-ului 1.000 de kilograme. Se întâmpla deseori ca noi să nu rămânem cu mare lucru, dar ştiam că este via noastră şi că nu o să ne-o ia nimeni.

Până într-o zi însă, în vara acelui an, când cel care se ocupa cu administrarea CAP-ului, un fel de şef pe-acolo, un analfabet de altfel, Marin i se zicea, a venit în curtea noastră şi ne-a zis: «CAP-ul a hotărât să vă ia via, pentru că nu munciţi la CAP şi toată lumea trebuie să lucreze». Au pus bulumaci de jur-împrejurul viei, au împrejmuit-o, ca nu cumva să intrăm noi în ea, şi gata. Trebuia să te supui. Nu aveai cu cine să te cerţi. Inutil am fost noi la Sfatul Popular, am făcut plângeri, am arătat certificatele medicale prin care reieşea că nu putem munci la CAP, actul de proprietate al viei. Nimic nu a contat. Ţin minte că mamei i-a venit rău pe-acolo. Nici nu s-au uitat la noi. Cei de la Sfatul Popular cred că aveau o satisfacţie imensă. Mama a fost însă bătăioasă mereu. Nu s-a lăsat până nu şi-a făcut dreptate.

Ajunsesem ca în fiecare seară să mă pună să scriu memorii cu care mergea la judeţ, la Giurgiu, la partid. La prim-secretarul de partid al judeţului.

O lua miliţianul de jos, o ducea în sala de aşteptare, depunea memoriul, se întorcea acasă frântă de oboseală. Şi asta vreme de şapte luni. Fără nici un răspuns. Zece memorii ştiu că am scris, unde povesteam de-a fir a păr ce ni s-a întâmplat. Până la urmă, mama s-a hotărât să meargă la Bucureşti, la Comitetul Central. Alt memoriu. Altfel scris. Când o auzeam: «Hai, Mariana, să facem alt memoriu», mi se ridica părul în cap. Mă săturasem. Nimeni din comună nu-i dădea sorţi de izbândă. Nici eu nu credeam că o să reuşim vreodată. Erau cu toţii nişte hoţi şi nişte meschini. Şi te tratau ca pe nişte gunoaie, deşi eram şi noi inte­lectua­li. Dar parcă cu cât erai mai citit şi mai educat, cu atât te priveau cu ochi duşmănoşi. Credeau că noi îi privim cu superioritate, dar nu era aşa. Ştiam că suntem conduşi de nişte analfabeţi, de nişte oameni fără scrupule, aşa că nu ne puneam la mintea lor.

Mama mea avea pe atunci 60 de ani. Era înţeleaptă şi ştia cum să pună problema. Când a intrat în sediul partidului de la Bucureşti, şi-a rotit privirea de jur-împrejur, şi-a spus în gând «Tatăl nostru» a zâmbit peste tot, la oamenii care sprijineau pereţii şi, cu încredere de parcă ar fi fost preşedintele ţării, a urcat la Cabinetul ministrului pe probleme de Agricultură, Boţoghină sau Bozdochină, nu mai ştiu exact cum îl chema.

Mama era atât de frumoasă şi de cochetă, că imediat a primit-o în Cabinet. Impunea respect. I-a spus în câteva cuvinte problema pentru care venise, i-a lăsat memoriul şi documentele medicale şi a plecat acasă, mulţumită că obţinuse cuvântul omului, cum că se va rezolva. Şi incredibil, aşa a fost. Am aflat ulterior că secretara de la Giurgiu, tovarăşa Popa, a primit un telefon de la Bucureşti, cum că de urgenţă să ni se restituie via.

Cei de la comună au primit şi ei, de asemenea, telefon cu această instruc­ţiune. Degeaba însă. Marin ăsta nu a vrut nicicum să ne dea ce ni se cuvenea înapoi. A venit un reprezentant al judeţului, a vorbit cu preşedintele CAP-ului şi aşa am reuşit să avem din nou via în proprietate. Tot atunci s-a aflat la judeţ şi ce hoţii făceau cu noi. Ni se cereau 1.000 de kilograme de struguri la fiecare recoltă, deci în fiecare an, în condiţiile în care cei de la judeţ au spus că doar 245 de kilograme ar trebui să ni se ia, raportat la suprafaţa de pământ pe care o avem. Vă daţi seama, noi dădeam de patru ori mai mult. Ne luau aşa de mult doar-doar o să ne lipsim de vie, nu o să o mai muncim şi, automat, va intra în proprietatea statului.

Am avut multe probleme cu acest Marinică, şef pe la CAP. Nu ştiu sigur care era misiunea lui. Ceea ce îmi aduc aminte foarte bine era că el venea prin curţile noastre şi ne cerea tot felul de cote, era foarte răutăcios şi arţăgos. De Crăciun am cerut să mi se dea şi mie un balot de paie, cu plată. Eram oameni de sat, ne cunoşteam, copiii, nepoţii lui au trecut prin şcoală, iar eu eram cadru didactic. Mă aşteptam să se poarte măcar cuviincios. Când colo, el îi spune omului care se ocupa de vite, omul de la grajduri: «Dă-i şi fetei ăsteia o jumătate de balot de paie!». Lipsă de respect şi bătaie de joc, asta căpătam mereu.

Omul acela însă a aşteptat să plece Marin şi mi-a dat nu jumătate de balot, ci doi baloţi, pentru că ştia că nimeni nu face inventarul lor, acolo se fura pe capete. Toţi cei care au lucrat la administrarea CAP-ului furau pe capete. De asemenea, când am vrut să îmi fac bucă­tărie, am fost la Sfatul Popular şi am rugat să mi se dea autorizaţie de construcţie.

Cei de la Primărie, cum i se spune acum, au venit în curte şi mi-au zis: «Uite, aici o să-ţi faci bucătăria!». Şi mi-au arătat un locşor în mijlocul curţii, unde era aleea. Iarăşi, în bătaie de joc. «Nu ai dreptul nici la poteca asta!», mi-a spus omul ăla, nu mai ştiu cum îl cheamă, a murit acum câteva luni. Erau foarte răi şi invidioşi că noi nu muncim la CAP. La numai câteva zile după povestea asta, m-am întâlnit cu un alt funcţionar de la Sfatul Popular şi mi-a spus: «Doamna Mariana, începeţi repede lucrarea şi, dacă o să vină cineva în control de la judeţ, chiar şi de la noi, de la Sfatul Popular, eu o să ocolesc casa dumneavoastră, nu o să raportez că dumneavoastră vă construiţi ceva fără autorizaţie». Şi aşa am reuşit să îmi construiesc bucătăria. După mintea lor, plină de răutate şi de prostie, ar fi trebuit să o fac în mijlocul curţii, pe alee."