x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jurnalul zilei: 29 ianuarie 1989

0
Autor: Florin Mihai 29 Ian 2009 - 00:00

Pentru bucureşteanul de rând, o variantă de distracţie era frec­ventarea restaurantelor cu muzică de pahar. Posesorii de videoplayere s-au delectat chiar şi cu filme ame­ricane.



"Consemnaţi" la domiciliu
În acea duminică, autovehiculele cu număr de înmatriculare impar nu au circulat. După zile întregi de stat la coadă prin benzinării, po­sesorii de autoturisme au stat acasă.
Fie că aveai Dacia 1310, Oltcit, Aro, Lada, Moskvici, Trabant sau erai po­sesorul vreunui Ford Tau­nus adus în ţară prin cine ştie ce mij­loace, erai "consemnat" la domiciliu.

Sfântu Gheorghe, "oraş nou"
După 1965, înfăţi­şarea oraşelor s-a schimbat continuu. Funcţia lor de "cazarmă" pentru familiile mun­­citoreşti a devenit tot mai im­portantă. Cartierele muncitoreşti s-au înmul­ţit şi s-au lăţit. A fost şi cazul reşe­dinţei jude­ţului Covasna, ora­şul Sfântu Gheor­ghe, si­tuat pe malul Oltului.
Iosif Molnar, primsecretarul Co­mitetului municipal de partid, se mândrea cu aerul de "cetate industrială" pe care îl degaja localitatea. În paginile zia­rului local, Cuvîntul Nou, Molnar se lăuda cu cele 18.000 de locuinţe ri­dicate după 1965. Printre construc­ţiile obiş­nui­te ale oraşului de tip "nou" erau şi stadioanele.
Ultimul, cu o capacitate de 20.000 de spectatori, a fost inaugurat în mi­cuţa localitate Cugir. Incinta lui ar fi putut adăposti întreaga populaţie a oraşului. Prilejuri pentru a-l umple se găseau nenumărate, la multitu­dinea de sărbători şi momente ani­versare care populau calendarul neoficial al partidului.  

Kentul, 150 de lei

Redacţia ziarului Milcovul, orga­nul comitetului judeţean Vrancea al PCR, trăgea un semnal de alarmă. În dis­cuţie, pre­ţurile piperate şi contrabanda cu ţigări de import. În Foc­şani, în văzul lumii, "bişniţarii" percepeau 150 de lei pentru un pachet de ţigări Kent, 60 de lei pentru un B.T. cartonat şi 5 lei Carpaţii fără filtru. "Interesează pe cineva acest aspect?", se întreba reto­ric vigilentul gazetar. Şi într-adevăr, pe cine ar fi interesat, câtă vreme pachetul de Kent era noul etalon al bunăstării, "atenţia" şi "mita" universală. Ţigă­rile şi ca­feaua de import făceau şi desfăceau în economia de piaţă a "comunismului ev".

Minusuri la legumicultură
Presa judeţeană dezbătea zilnic acti­­vitatea "oamenilor muncii" din pro­vincie. Când şi când, semnala mi­nu­surile din producţie şi întâr­zie­rile la plan. Drapelul Roşu, orga­nul Comi­tetului Judeţean Timiş al PCR, "demasca" neglijenţa şefilor de CAP-uri şi unităţi agricole din domeniul legumiculturii. Era perioada produce­rii răsa­durilor, iar Comandamentul Agricol judeţean a remarcat lipsuri la însă­mânţarea în răsad­niţe a cultu­ri­lor de "primă urgenţă" (varza timpu­rie, gu­lioara, conopida). Printre re­stan­­ţierii la plan au fost menţionate unităţile cooperatiste din Diniaş, Bethausen, Lugojel, Ciacova, Giulvăz, Balinţ, Bodo. Despre măsurile luate în urma an­che­tei, "Drapelul Roşu" nu mai in­for­ma, dar în asemenea cazuri sanc­ţiunile erau neiertătoare. Să încetineşti ritmul planului econo­mic putea fi considerat chiar un act de sabotaj!  

Rambo, pe casetă
La cinematografe şi în sălile de tea­tru au rulat filme lansate în anii tre­cuţi. În Bucureşti, românii se puteau delecta cu pro­ducţiile "Expediţia", la cinema­to­grafele "Feroviar", "Cul­tural" şi "Lumina", "Clipa de ră­gaz" la "Pa­tria", "Vis de ianuarie" la Sala mică a Pa­latului, "Mihai Vitea­zul" la Griviţa. Do­cumentarele des­pre "Unirea Mol­dovei cu Muntenia", "Bucureşti – file de epopee" şi "Mili­tanţi pentru unire – George Pop de Băseşti" întregeau programul artistic al marilor ecrane din Capitală.
Tehnologia modernă era salvarea cinefililor din România. Acasă, la prieteni sau la rude, ultimele producţii ale Hollywood-ului puteau fi ur­mă­rite la videoplayere, cu casete aduse din afara ţării. În casele româ­nilor pătrundeau astfel Sylvester Stalone, protagonistul seriei Rambo, dar şi actori francezi precum Alain Delon şi Gérard Depardieu. La internate şi prin căminele studenţeşti posterele fotogenicelor vedete occidentale îţi zâm­beau din orice colţ de cameră.

Revoltă mocnită
Multe şi variate nemulţumiri rosteau în şoaptă "apărătorii patriei". În ultimii ani, rivalitatea cu trupele de Miliţie s-a mutat din plan sportiv în viaţa de zi cu zi. Ofiţerilor superiori de armată li se părea că miliţienii şi securiştii erau avantajaţi de condu­cerea statului. "Între ofiţerii de Armată şi cei de Miliţie nu exista nici un fel de colaborare, aşa cum preve­dea regulamentul de garnizoană, îşi aminteşte Niculae Mihai, ofiţer superior. Când executam serviciul de patrulare prin oraş, ne lăsau să ne descurcăm singuri. Cei de la Miliţie îşi procurau alimentele mai uşor, fără să plătească de cele mai multe ori. Subofiţerii lor aveau salarii mai mari decât ofiţerii Ministerului Apărării Naţionale. În poligon, la trageri, ni se aloca strictul necesar de cartuşe, pe când la Miliţie se aduceau lăzi întregi sigilate. În plus, miliţienii repetau şedinţele de trageri până ce luau un calificativ mai bun, pe când noi primeam de multe ori calificativul nesatisăcător. Gradele mili­tare erau acordate la un interval de doi-trei ani, dar noi aşteptam şi cinci, chiar dacă aveai rezultate dintre cele mai bune."

Precursorii manelelor
Deşi trăiau vremuri grele, româ­nii ştiau şi să se distreze. Dacă nu vizio­nând vreun meci de fotbal, o piesă de teatru sau un film la cinematograf, măcar ascultând muzică de pahar, în vogă în acei ani. Până la miezul nopţii, barurile şi restaurantele erau deschise amatorilor de muzică lăutărească. De câţiva ani, formaţia Azur şi solistul Nelu Vlad erau invitaţii obişnuiţi ai restaurantelor cu pretenţii din Brăila, Iaşi, Focşani şi Constanţa. Precursorilor manelelor de azi li s-a dus vestea până în Bucureşti. Din cauza melodiei sau popularităţii excesive, Nelu Vlad şi ai săi au dispărut o perioadă de pe sce­na muzicală a vremii. În lipsa origi­na­lului, prin portul Brăilei a circulat atunci o versiune adaptată, aparţi­nând ţamba­lagiului Fănică: "Am aca­să pe pe­reţi/Apă de la robi­neţi/Igra­sie, mucegai/Dar, tu, Ni­cule, n-aveai!"

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de