Criza anilor '80: Ceauşescu a vândut pentru achitarea datoriei externe 80 de tone de aur

La începutul anului 1989, achi­tarea datoriei externe a României, în mod anticipat şi integral, constituia una dintre obsesiile lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale.

Cu toate că specialiştii de la Banca Naţională a României şi Comitetul de Stat al Planificării erau conştienţi de faptul că hotărârea dictată de Nicolae Ceau­şescu la începutul anilor '80 era greşită, aceştia nu au reuşit să îşi impună punctul de vedere pentru a schimba decizia liderului suprem al Partidului Comunist Român. În scopul achitării datoriei respective, Nicolae Ceauşescu a apelat inclusiv la rezerva de aur a ţării.

Astfel, po­trivit mărturiei lui Gheorghe Stroe, fost vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, în a doua parte a anului 1986, "forurile politice au decis vânzarea unei cantităţi de 80 de tone de aur din tezaurul BNR. Totodată, s-a stabilit condiţia ca acesta să fie răscumpărat, după ce se va lichida datoria externă, pentru reconstituirea rezervelor de aur ale ţării. S-a stabilit ca vânzarea aurului să se efectueze până în trimestrul I/1987.

Din vânzarea celor 80 de tone de aur s-au încasat 1.040 milioane de dolari. Sumele au fost folosite exclusiv pentru rambursarea creditelor externe, la care se plăteau dobânzi de 7%-11%.

În perioada 1986-1989 prin vânzarea aurului, s-au economisit do­bânzi (corect: fonduri cu care se achitau dobânzile - n.r.) de peste 200 mi­lioane dolari la creditele rambursate. După aceea, din încasările reali­zate a început constituirea fondului valutar de rezervă (al României - n.r.), din care, potrivit celor stabilite în mo­mentul aprobării vânzării aurului în 1986, trebuia să se procedeze la răscumpărarea cantităţii de aur vândută".

Succesul înregistrat la înce­putul anului 1989 în câteva ope­ra­ţiuni comerciale - printre care şi li­vrări de arme, muniţii şi tehnică de luptă ro­mânească pentru anumiţi parteneri externi - a permis alcătui­rea unei re­zerve substanţiale de devize conver­tibile. În consecinţă, la sfârşitul anului 1989, Banca Naţio-nală a României avea suma necesară pentru a răs­cumpăra aurul vândut în străinătate, începând din anul 1986, la ordinul lui Nicolae Ceau­şescu.

Până la lovitura de stat de la 22 decembrie 1989, România a reuşit să răscumpere numai 21 de tone de aur. Câţiva economişti care au lucrat la Ministerul de Finanţe şi Comitetului de Stat al Planificării în anii '70-'80 susţin că decizia respectivă a apar­ţinut lui Nicolae Ceauşescu.

De ase­menea, aceştia îl critică pe liderul PCR pentru faptul că nu s-a grăbit să răscumpere aurul respectiv. Dar Ni­colae Ceauşescu nu ştia ce soartă îl aştepta la sfârşitul anului 1989. În plus, o intervenţie masivă a Româ­niei pentru recuperarea tezaurului putea să perturbe tranzacţiile internaţio­nale cu metalul respectiv până la blocarea totală a pieţei - în cazul în care s-ar fi achiziţionat cantităţi foarte mari de aur într-un interval scurt de timp.

O greşeală de acest gen a fost evitată în perioada 1986-1987, la iniţiativa unor economişti din subordinea lui Nicolae Ceauşescu, deşi acesta ar fi dorit să vândă rapid o parte din tezaurul României. Li­derul PCR a înţeles şi acceptat mo­tivele invocate de specialiştii Ministerului de Finanţe şi Băncii Naţio­nale a Ro­mâniei, astfel că, după doi ani, nu s-a grăbit să răscumpere cele 80 de tone de aur vândute în anii 1986-1987.