1981: Ceauşescu şi Kádár s-au împotrivit intervenţiei în Polonia

În 1989, până la Congresul al XIV-lea, generalul (r) Constantin Ol­teanu a fost secretar al CC pe pro­bleme de propagandă. După Congres şi-a menţinut funcţia de secretar al CC, dar şi în coordonarea relaţiilor in­ternaţionale. Ca şi component al CC al PCR a fost în miezul deciziilor po­li­tice între 1979-1989. Între 1980-1985 a fost ministrul Apărării Naţionale. În această calitate, a ţinut legătura cu Nicolae Ceauşescu de la şedinţa Co­mitetului Politic Consultativ al Trata­tului de la Varşovia, ţinută la Moscova la 2-3 decembrie 1981.

Reproducem în cele ce urmează fragmente din memoriile sale despre respectiva şedinţă. Selecţia şi subtitlurile ne aparţin.  


ÎNTORSĂTURĂ NEAŞTEPTATĂ
Consfătuirea a debutat firesc, în dimineaţa zilei de 2 decembrie, sub auspiciile gazdei, mareşalul Dmitri Ustinov, ministrul Apărării al URSS, fără nici un indiciu că ar urma ceva neaşteptat.

Conform planului de desfăşurare, în prima zi de şedinţă au luat cuvântul toţi şefii direcţiilor de informaţii din marile state majore ale armatelor aliate, care au supus atenţiei concluziile lor privitoare la problemele impor­tan­te din activitatea adversarilor po­ten­ţiali la situaţia politico-militară din Europa, cu deosebire la intenţia NATO de a instala rachete cu rază me­die de acţiune (cu încărcături nu­clea­re) în unele ţări membre ale Alianţei, fapt ce a generat criza eurorachetelor. De asemenea, au luat cu­vân­tul o parte din miniştrii Apărării.(...)

Cursul lucrărilor şedinţei a luat o în­tor­sătură neaşteptată înaintea pauzei de prânz din ziua de 3 decembrie. Cu circa 15 minute înainte de pauză, în jurul orei 12:00 (ora Moscovei), un colonel din armata sovietică, probabil din secretariatul creat pentru şedinţă, i-a comunicat translatorului dele­ga­ţiei noastre, colonelul Alexandru En­drijevschi, că imediat ce se intră în pauză, miniştrii Apărării sunt rugaţi să ia parte la o întâlnire într-o sală apropiată celei în care avea loc şedinţa Comitetului Miniştrilor Apărării. Ofiţerul care ne-a transmis invitaţia nu a dat nici o explicaţie în legătură cu scopul întâlnirii.

După anunţarea pauzei m-am de­pla­sat spre locul indicat împreună cu co­lonelul Al. Endrijevschi, singurul ofiţer din armata română, care în ca­litatea sa de translator de limbă rusă m-a însoţit permanent în toate fazele aprinsei dispute despre care va fi vor­ba în cele ce urmează. Generalul-co­lo­nel Marin Nicolescu m-a condus până la intrarea încăperii unde eram invitat, spunându-mi că mă aşteaptă cu nerăbdare să afle mobilul întâlnirii. Când, la intrarea mea în sala respectivă, i-am văzut pe ceilalţi invitaţi deja instalaţi pe locuri, mi-am dat seama că trebuie să fie vorba despre ceva deosebit. În afară de cei şapte miniştri ai Apărării ai ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia, de comandantul-şef al Forţelor Armate Unite, ma­re­şalul Viktor Kulikov, şi de şeful său de stat major, generalul de armată Ana­toli Gribkov, care erau membri ai Co­mitetului, la acea întâlnire intempestivă se aflau mareşalul Nikolai Ogarkov, şeful Statului Major gene­ral al Armatei sovietice, precum şi ge­neralul de armată Alexei Epişev, şeful Direcţiei superioare politice a armatei şi flotei militare, care erau membri ai delegaţiei militare sovietice.

După ce a făcut apelul din ochi, spre a se convinge că nu lipseşte nimeni, ma­reşalul Dmitri Ustinov a intrat di­rect în problemă, comunicându-ne că generalul W. Jaruzelski, condu­că­to­rul Poloniei, a cerut printr-o tele­gra­mă ajutor, întrucât, zicea mareşalul, si­tua­ţia din ţară se deteriorase. Ma­re­şalul Dmitri Ustinov, în picioare, cu statura lui masivă, între cele două rânduri de mese la care eram aşezaţi noi, puţin retras ca să nu stea cu spa­tele la cineva, a început să explice în ce consta agra­varea situaţiei din Polonia, care după cum accentua el, punea în pericol socialismul în acea ţară şi în ansamblu.

Pornind de la tabloul înfăţişat şi de la invocatul ajutor solicitat de W. Ja­ru­zelski, mareşalul sovietic propunea că în comunicatul pe care urma să-l adop­tăm (şi al cărui text fusese conve­nit înaintea şedinţei), să introducem un paragraf prin care să ne exprimăm sprijinul faţă de Guvernul polonez. Completarea propusă de mareşal avea aproximativ următorul con­ţi­nut: "Comitetul Miniştrilor Apărării sprijină acţiunile întreprinse de Gu­ver­nul polonez pentru curmarea ames­tecului forţelor contrare­vol­u­ţio­nare străine şi a statelor NATO care pun în pericol existenţa socialismului în Polonia".
REPETAU ISTORIA DIN AUGUST 1968
Am ascultat textul şi am întrebat ce fel de ajutor putea oferi Comitetul Mi­niş­trilor Apărării în afară de unul mi­li­tar. Nu mi s-a dat nici o explicaţie. Du­pă mareşalul D. Ustinov, a intervenit generalul D. Djurov, ministrul Apărării al Bulgariei, care a declarat că este de cord să dăm neîntârziat ajutor Po­l­oniei, şi că în acest sens el are apro­ba­rea Biroului Politic al Partidului Co­munist Bulgar. Rezulta că unele state membre ale Tratatului de la Varşovia cunoşteau dinainte că se preconiza şi o soluţie militară în cazul Poloniei. Se repeta, într-un fel, istoria din august 1968.

A urmat generalul de armată M. Dzur, ministrul Apărării al Ceho­s­lo­vaciei, (ar fi de amintit că acesta a fost implicat în intervenţia din ţara sa din anul 1968), care, în esenţă, a spus că deşi el nu mai este membru al Bi­rou­lui Politic al partidului său se pronunţă pentru "acordarea ajutorului cerut" de Polonia. Generalul de ar­mată H. Goffmann, ministrul Apără­rii al R.D. Germane, s-a exprimat simplu, afirmând că el nu este împotrivă. Ge­neralul de armată L. Czinege, mi­nis­trul Apărării al Ungariei, a declarat însă că nu se poate pronunţa până când nu se consultă cu János Kádár, ob­servând că nu înţelege ce s-a schimbat în Polonia din ziua precedentă, întrucât generalul Fl. Siwiski nu po­menise nimic despre aşa ceva în intervenţia sa.

Profund marcat de situaţia creată, abă­tut, generalul Fl. Siwiski n-a spus nici un cuvânt, nu s-a opus în nici un fel, adoptând o poziţie implicit capitu­la­ră. Este momentul să precizăm că, în au­gust 1968, polonezii intraseră în Ce­hoslovacia cu patru divizii, constitui­te într-o armată, pe care o comandase nimeni altul decât generalul-colonel Fl. Siwiski, cel care stătea acum încremenit lângă mine.(...)


UNDE-I TELEGRAMA LUI JARUZELSKI?
Mi-am început intervenţia prin constatarea că, dacă ni se cere ajutor, noi, miniştrii Apărării, nu putem pro­pune şi oferi decât unul militar. Apoi l-am rugat pe mareşalul D. Ustinov să ne prezinte telegrama trimisă de ge­ne­ralul W. Jaruzelski şi l-am întrebat de ce liderul polonez se adresează mi­niş­trilor Apărării, şi nu şefilor de state, având în vedere funcţiile cu care era investit.

În acelaşi timp, preluând ideea ge­ne­ralului L. Czinege, am solicitat să ni se explice ce s-a schimbat în Polonia, de­oarece cu o zi înainte, generalul Fl. Siwiski luase cuvântul în forul nostru şi nici atunci şi nici până la ora acelei discuţii nu semnalase sub nici o for­mă că, faţă de ceea ce se ştia, ar fi existat o situaţie deosebită în ţara sa. Am în­cheiat, subliniind că, deşi nu am un mandat în acest sens, întrucât situaţia creată era inedită, respectând princi­piul neamestecului în treburile in­ter­ne ale altora, nu pot fi de acord să semnez un document de natura celui propus de mareşalul D. Ustinov. Dacă vor s-o facă, să o facă fără români, şi chiar să specifice că românii se opun, dar eu îi sfătuiesc să nu recurgă la o asemenea soluţie. Cu toate insistenţele ma­re­şa­lului D. Ustinov, susţinut de cola­bo­­ra­torii lui (mai puţin de mareşalul V. Ku­likov şi de generalul A. Gribkov, care n-a luat cuvântul nici atunci şi nici a doua zi), de miniştrii Apărării ai Bul­garirei şi Cehoslovaciei, n-am ce­dat, am rămas pe poziţia exprima­tă. La un moment dat, un  viceamiral so­vie­tic de la secretariat a adus o filă, scrisă de mână cu cerneală, spu­nân­du-ne că este telegrama lui W. Jaruzelski, fără însă a-i da citire, ori să ne-o pună la dispoziţie. Acest lucru mi-a întărit con­vin­gerea că nu există o telegramă de la W. Jaruzelski, că hârtia prezentată nu era un document autentic.
RAPORT LA BUCUREŞTI
La despărţire am declarat că voi raporta neîntârziat la Bucureşti pentru a se cunoaşte situaţia creată şi atitudinea adoptată de mine. Am luat imediat legătura prin telefon (în jurul orei 13:00, ora locală) cu Nicolae Ceau­şes­cu, în prezenţa generalului-colonel Marin Nicolescu şi a colonelului Ale­xandru Endrijevschi, şi i-am comunicat că "aici s-a ivit o problemă fulminantă". După ce l-am informat mai pe larg asupra celor discutate el a spus: "Păi, asta înseamnă intervenţie!", la care eu am completat: "Aşa am în­ţe­les şi eu, de aceea m-am opus". "Ai pro­cedat bine", a spus el. Apoi m-a în­trebat ce poziţie au adoptat ceilalţi. După ce a ascultat, a precizat că, având în vedere gravitatea şi complexitatea problemei, nu-mi poate da un răs­puns pe loc, că trebuie să se consulte cu Consiliul de Stat şi cu Guvernul. "Sună-mă peste o oră", a încheiat el. Cred că N. Ceauşescu avea în vedere faptul că discuţia noastră telefonică este interceptată şi că dorea astfel să aducă la cunoştinţa sovieticilor că problema respectivă va fi discutată în forurile statale superioare româneşti. Peste o oră am telefonat la Bucureşti. Nicolae Ceauşescu mi-a comunicat, fără a-mi da alte detalii, că s-a consultat cu "cine trebuie" şi că au stabilit să ne menţinem pe poziţia adoptată.


CONSULTARE ROMÂNO-MAGHIARĂ
În timpul pauzei de prânz, şeful Di­rec­ţiei informaţii a armatei maghiare a solicitat o întrevedere cu omologul său român. I-am aprobat contraamiralului Şt. Dinu să dea curs cererii şi, bănuind că acţiunea viza o consultare în legătură cu poziţia noastră în ches­tiu­nea poloneză, am convenit cu el şi ce atitudine să adopte. La această în­tâl­­nire, contraamiralul Şt. Dinu a fost în­soţit de colonelul Al. Endrijevschi. La întoarcere m-a informat că minis­trul L. Czinege a dorit să afle, prin ge­ne­ralul delegat de el, dacă ne men­ţinem pe poziţia exprimată la şedinţa ce avusese loc cu puţin timp în urmă, lăsând să se înţeleagă că doreşte să ni se alăture.

Probabil că ministrul ungar a re­curs la această formulă poate pentru că o întâlnire între noi doi ar fi atras atenţia. În ceea ce mă priveşte, am in­terpretat demersul generalului L. Czinege ca pe o încercare de apropiere a ati­tudinii delegaţiei ungare de poziţia noastră, lucru care se va întâmpla în final, chiar dacă într-un mod con­diţionat.(...)

În ziua următoare, 4 decembrie, înainte de a începe lucrările şedinţei Co­mitetului Miniştrilor Apărării, când toate delegaţiile se aflau deja în sală, pe locurile lor, am fost din nou con­vocaţi, la fel ca în ziua precedentă, pentru a discuta aceeaşi problemă referitoare la Polonia.

În timp ce traversam sala în care avea loc şedinţa pentru a merge la locul întâlnirii, sub privirile tuturor celor prezenţi, am fost reţinut de mi­nistrul ungur, generalul de armată L. Czinege, care m-a întrebat dacă a intervenit cumva vreo schimbare în poziţia delegaţiei române.

L-am asigurat că nu s-a modificat nimic şi că vom avea în continuare aceeaşi atitudine. După ce m-a ascultat, generalul ungur mi-a mulţumit şi m-a informat că luase legătura cu János Kádár, şeful statului ungar, care-i precizase că el nu fusese căutat de conducerea polonează pentru a-i solicita vreun sprijin.(...)
ROMÂNIA ESTE ÎMPOTRIVĂ
Împreună cu ceilalţi participanţi, aceiaşi din ziua precedentă, am intrat în încăperea în care eram convocaţi, şi ne-am aşezat pe aceleaşi locuri (consider potrivit să menţionez că foloseau translatori pentru limba rusă numai miniştrii Apărării din România, Ungaria şi R.D. Germană şi că, dintre toţi miniştrii Apărării din tratat, numai eu şi omologul meu ungur nu aveam studii în URSS.

Primul a vorbit mareşalul D. Ustinov, reluând explicaţiile din ajun le­ga­te de Polonia. De această dată, ma­re­şalul nu a mai cerut părerea fiecărui ministru. M-a invitat pe mine să-mi pre­cizez atitudinea deşi, aşa cum menţionam, o exprimasem în ziua anterioară în două îm­pre­jurări. Dând curs invitaţiei la cuvânt, am repetat cele spuse cu o zi în urmă, accentuând ar­gumentele şi subliniind, între al­te­le, că nu trebuie făcut un asemenea pas ale cărui conse­cinţe politice şi mi­li­tare în plan european şi mondial ar fi fost imprevi­zibile, încheind că, de această dată, le transmiteam punctul de vedere oficial al forurilor supreme române care îşi însuşiseră opinia ex­primată de mine. Din informaţiile pri­mite de la Bucureşti rezulta că ge­ne­ralul W. Jaruzelski nu se adresase au­torităţilor româneşti cu vreo ce­re­re, iar ceilalţi miniştri pot lua decizia pe care o doresc, dar cu menţiunea că România este împotrivă, am adăugat eu. Le-am sugerat totuşi să dove­deas­că discernământ politic şi respons­a­bi­litate şi să nu recurgă la "ajutor" în Po­l­onia, cum era numită previzibila in­ter­venţie militară.

Au luat apoi cuvântul mareşalul Ni­kolai Ogarkov şi generalul de armată Alexei Epişev, care au menţionat, între altele, că socialismul este în pericol şi dacă nu acţionăm noi, vor ac­ţio­na duşmanii noştri. În toiul discuţiilor a intervenit ministrul Apărării al Bulgariei, generalul D. Djurov, care a fost de părere "să-l lăsăm pe tovarăşul Ol­tea­nu, pentru că a rezultat că nu-şi schimbă pă­rerea. Să ne ocupăm - a con­tinuat acesta - de tovarăşul Czinege pentru a ne spune clar ce a ho­tărât". Ca urmare, "focul" a fost mutat pe mi­nistrul Apărării al Ungariei. Ge­neralul L. Czinege, după ce a reluat o se­rie de argumente, s-a referit la con­vor­birea avută cu J. Kádár în aceiaşi termeni în care mi-o relatase şi mie înaintea şedinţei, nu s-a declarat ex­pli­cit împotrivă, dar nu şi-a exprimat nici acordul. Pentru a-l determina pe ge­neralul L. Czinege să se pronunţe, mareşalul N. Ogarkov a avut nefericita inspiraţie să spună că în Polonia trebuie acţionat ferm, oportun şi în unitate, pentru a nu se ajunge la situaţia creată în Ungaria în 1956.

La auzul acestei aprecieri, gene­ralul ungur a reacţionat violent, lovind pu­ter­nic cu pumnul în masă, aproape stri­gând "cum îşi permite un mareşal so­vietic să insulte poporul maghiar, care în 1956 a fost sfârtecat de tancu­rile şi tunurile unei armate străine?". Ge­neralul L. Czinege a afirmat în în­cheiere că "tocmai de aceea nu trebuie să se mai repete un 1956". Însă atitu­di­nea lui faţă de chestiunea poloneză aflată în discuţie rămânea confuză. Intervenind pentru a în­drepta turnura nedorită pe care o luase discuţia, mareşalul D. Ustinov i-a solicitat ge­ne­ralului L. Czinege să se pronunţe clar dacă este de acord sau nu cu sem­na­rea documentului preconizat. În faţa acestei somaţii, generalul L. Czinege a recurs la ur­mătoarea stratagemă: "Dacă semnează tovarăşul Ol­tea­nu, semnez şi eu". Mareşalul D. Us­ti­nov şi-a îndreptat privirile spre mi­ne. Am repetat, nu ştiu pentru a câta oară, poziţia adoptată de la început şi pentru care acum aveam un minimum de suport din ţară: "Nu sunt de acord!". În cele din urmă nu s-a hotărât nimic. Ne­mulţumit de această nereuşită, mareşalul D. Ustinov s-a îndreptat grăbit şi nervos spre uşă.


SURSE SOVIETICE
Referindu-se la această şedinţă, re­cu­noscând că se lua în calcul o intervenţie militară în Polonia, generalul A. Gribkov, în lucrarea sa "Doctrina Brejnev şi criza poloneză la începutu­rile anilor '80", scria după 11 ani: "Din acea­s­tă cauză s-a hotărât că «de­cla­ra­ţia» fără semnătura celor doi miniştri nu putea fi redactată pentru a nu ară­ta lumii întregi divergenţele dintre membrii Comitetului într-o proble­mă atât de importantă, care privea in­teresele tuturor ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia. Când János Kádár a aflat despre aceasta - continuă A. Gribkov - el a fost surprins de ne­ho­tă­rârea ministrului său. N. Ceau­şescu însă a aprobat poziţia adoptată de C. Ol­teanu". (General de armată Anatoli I. Gribkov, Doctrina Brejnev şi criza po­loneză de la în­ceputul anilor '80, în "Voenno - istoicesckii jurnal", nr. 9, 1992, p. 51. Exprim recunoştinţa mea, şi pe această cale, cunoscutului istoric Florin Constantiniu, care mi-a semnalat acest material, mi-a oferit o co­pie şi a avut bunăvoinţa să co­me­n­te­ze în presă dramaticul moment.
Gen. Col. (r) Constantin Olteanu
Fragment din "România o voce distinctă în Tratatul de la Varşovia. Memorii 1980-1985. Dialog cu Dumitru Avram", Editura Aldo, Bucureşti, 1999, p. 102-110