Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 29 noiembrie se împlinesc 20 de ani de la dispariţia lui Ion Popescu Gopo. A fost unul dintre cei mai importanţi cineaşti români, care şi-a câştigat celebritatea mondială datorită personajului de animaţie care a ajuns să-i poarte numele, "Omuleţul lui Gopo", în "Scurtă istorie".
Un oval cu un nas micuţ, iar ochişorii, două puncte negre. Trei fire de păr pe vârful ovalului şi o necontenită impresie că este neterminat. Expresia feţei nu exprimă vreun sentiment. Şi totuşi, faima acestui personaj a ajuns la Cannes şi a reprezentat un punct de cotitură în lumea animaţiei. Ion Popescu Gopo a dat viaţă acestui oval şi tot el i-a dat un nume, Omuleţul lui Gopo. Prin acest Omuleţ, toate marile îngrijorări şi dileme ale contemporaneităţii erau scoase în evidenţă.
Filmele de animaţie realizate de Gopo au reprezentat o deschidere incredibilă, imposibilă pe vremea aceea. Ion Popescu Gopo reuşea să transmită, într-un timp foarte scurt, o informaţie foarte densă, de o profunzime teribilă. În plus, a reuşit să facă filme cu actori şi personaje de animaţie, deopotrivă. De aceea, dispariţia lui a însemnat un gol dureros, care nu va putea fi umplut niciodată.
Născut în Bucureşti la 1 mai 1923, Ion Popescu Gopo a debutat în presă în 1939, publicând caricaturi. A studiat la Academia de Arte din Bucureşti, pe care nu a absolvit-o, absolvind în schimb un curs de animaţie la Moscova. Debutul în animaţie are loc în 1949, alături de tatăl său şi de Matty Aslan, este vorba despre scurtmetrajul de animaţie "Punguţa cu doi bani".
Din 1950 începe să lucreze la Studioul Cinematografic Bucureşti, în cadrul Secţiei de animaţie. Gopo era un spirit inovator şi nonconformist, încercând să depăşească mereu barierele tehnice şi modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. După cum mărturisea mai târziu, chiar a iniţiat o revoltă anti-Disney: "Când am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe - nu, culoare - nu, gingăşie - nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul". Ingenios şi nonconformist, Gopo "îşi aduce pe lume" personajul gol-goluţ şi se impune, prin creaţiile sale artistice, ca o mare personalitate a cinematografiei româneşti, câştigând, în 1957, Premiul "Palme d'Or" la Festivalul de la Cannes, cu filmul de scurt-metraj "Scurtă istorie". Cu "7 arte" (1958), Gopo a obţinut Marele Premiu pentru Cel mai bun film de animaţie la Festivalul de Film de la Tours.
Gopo încearcă la mijlocul anilor '60 să-şi abandoneze omuleţul, creând filme-pilulă, "Balanţa", "Ploaia", "Ulciorul", iar în anii '80 Gopo experimentează noi tehnici de animaţie: mişcarea acelor de gămălie, "şi totuşi se mişcă" - 1980, a firelor de tutun, "Animagic film" - 1981, animarea obiectelor, statuetelor, părului, "Tu" - 1983.
Încă din 1956, Gopo a abordat filmul cu actori în "Fetiţa mincinoasă". Abordează filmul atât ca actor, ca scenarist, cât şi ca regizor, ridicându-şi filmele la înălţimea imaginaţiei sale. Filmele cu actori ale lui Ion Popescu Gopo au în peisajul cinematografiei româneşti incontestabile merite de pionierat. Gopo a abordat cu mult curaj basmul, feeria, teme universale şi SF-ul. Unicitatea lui Ion Popescu Gopo este indiscutabilă; în condiţiile unei dotări tehnice insuficiente, el a realizat "Paşi spre Lună" (1963) şi "Comedie fantastică" (1975). Basmele lui Gopo sunt actualizate şi interpretate. În "De-aş fi Harap-Alb", 1965, povestea a căpătat alte dimensiuni în viziunea lui Gopo, iar drumul iniţiatic al lui Harap-Alb s-a transformat într-o fantezie capabilă să deschidă mintea şi sufletele adolescenţilor. Prospeţimea filmului este susţinută de povestea nemuritoare, de jocul actorilor şi de tinereţea ideilor acestui geniu numit Ion Popescu Gopo. Personalitatea sa avea să se regăsească în latura umană a tuturor filmelor sale.
Gopo, prin sinceritatea lui plină de gingăşie, reuşeşte să speculeze cu naturaleţe şi expresivitate tot farmecul şi toată dezinvoltura vârstei; şi, desigur, feericele combinaţii dintre actori şi ambianţele animate. "Maria-Mirabela", realizat în 1981, nu e o simplă lectură a basmului "Fata moşneagului şi fata babei", ci un musical, iar "Rămăşagul" din 1985 prezintă marelui public spectator o zână care se foloseşte de bicicletă pentru a se deplasa. Părintele Omuleţului a ţinut întotdeauna să sondeze cele mai profunde adevăruri umane prin mijlocirea filmelor sale. Gopo este mai mereu unicul cineast român menţionat în enciclopediile cinematografice. Marele cineast român a murit la data de 29 noiembrie 1989 în urma unui infarct, în timp ce îşi împingea maşina rămasă înzăpezită pe trotuar pentru a o aduce în curte. Dispariţia sa, deşi prea puţin semnalată la acel moment, când informaţia ajungea cu greu la populaţie, a însemnat şi sfârşitul animaţiei româneşti clasice, Studioul Animafilm, lipsit de sprijinul statului, ajungând aproape de faliment. În semn de omagiu, Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc organizează în fiecare an "Premiile Gopo" acordate celor mai bune performanţe în industria filmului din România.
