Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 3 iunie, în urmă cu 20 de ani, murea Marele Ayatollah Ruhollah Khomeini. Evenimentul a scos pe străzile Iranului în jur de douăzeci de milioane de oameni. Funeraliile nu au fost scutite de incidente, cum ar fi răsturnarea trupului neînsufleţit al liderului spiritual de mulţimile dornice să-l atingă măcar o dată. Emoţia publică s-a împletit cu o căldură infernală.
Cine a fost Ruhollah Khomeini şi cum a ajuns să fie adorat atât de mult? În anul morţii, Ruhollah Khomeini era un om trecut bine prin viaţă. Acest lucru, nu pentru că avea 86 de ani când a murit, o vârstă venerabilă de altfel, ci în primul rând pentru că fusese contemporan marilor evenimente ale ţării sale din secolul al XX-lea.
Este vorba de disputa în lumea islamică dintre secularism şi laicism din anii '30-'40 (dispută care avea să facă diferenţa între Turcia care a asumat laicismul şi Iranul care a devenit ultrareligios) şi, bineînţeles, de revoluţia iraniană din 1979 al cărui lider a fost. Deşi nu a jucat un rol important în dezbaterea asupra secularismului, aceasta a fost o ocazie pentru tânărul Khomeini de a se întări în anumite convingeri care, ulterior, aveau să-i ghideze acţiunea publică.
Al doilea motiv pentru a vorbi în acest fel despre Khomeini este că a fost activ până în ultima clipă. De pildă, în februarie 1989, Marele Ayatollah a emis un edict (fatwa) prin care Sir Salman Rushdie, cetăţean britanic de origine indiană, este condamnat la moarte pentru publicarea "Versurilor satanice", un roman considerat a fi ofensator la adresa religiei islamice. Acest edict religios este unul din cele trei gesturi care l-au făcut cunoscut pe Ayatollahul Khomeini peste hotare: opoziţia fermă faţă de imperialism şi colonialism (american, occcidental, dar şi est-european) şi sprijinul faţă de criza ostaticilor din 1979-1980.
Într-un anume fel, destinul lui Khomeini era predictibil. Acesta se trăgea din familia lui Musa al-Kazim, al şaptelea din cei 12 Imami, urmaşii direcţi ai profetului Mohamed, care a trăit în secolul VIII d. Hr. Adevărat sau nu, în mod cert, Khomeini a crescut într-o familie ataşată tradiţiei islamice, ca de altfel cea mai mare parte a familiilor iraniene. Neobişnuit în biografia liderului iranian este perseverenţa sa în studiul filosofiei occidentale.
A avut viziuni moderate asupra filosofiei greceşti (pe Aristotel l-a considerat fondatorul logicii, Platon l-a influenţat în viziunea sa asupra divinităţii), iar religia a devenit importantă ca sursă de inspiraţie pentru problemele de natură socială şi politică. În afara studiului filosofiei şi al religiei, Khomeini s-a dedicat, mai cu seamă în adolescenţă, poeziei, care nu a văzut integral lumina tiparului decât imediat după moartea sa. În concluzie, Khomeini a fost un personaj care nu a ieşit din tiparele familiei tradiţionale iraniene (însuşirea religiei islamice ca ghid social şi politic) şi nici din cele ale liderului influent al secolului al XX-lea (cunoaşterea îndeaproape a civilizaţiei vest-europene atât prin studiul scrierilor fundamentale, cât şi prin perioada de timp petrecută acolo).
Încă departe de izbucnirea revoluţiei iraniene din 1979, care l-a adus în funcţia supremă (confirmată prin referendumul din acelaşi an) şi chiar în timpul "Revoluţiei albe", iniţiată de şahul Muhamad Reza prin care s-a încercat o occidentalizare a Iranului cu ajutorul unui program de reformă în şase puncte (reforma agrară, naţionalizarea pădurilor, privatizarea întreprinderilor de stat, modificarea Codului electoral pentru a încuraja participarea femeilor şi a celor de altă religie, campanie de alfabetizare şi un pachet de stimulente pentru afaceri), Khomeini este proclamat marja în 1963.
Conform legii islamice, o dată desemnată marja, persoana în cauză devine o "Referinţă religioasă", având autoritatea de a emite legi în termenii tradiţiei legale islamice. În acest fel, a devenit o chestiune de timp până când Khomeini să fie declarat constituţional Mare Ayatollah, adică lider suprem al statului iranian. După două arestări în decursul unui an, Khomeini este trimis în exil, la început în Turcia, la Bursa, unde nu a stat decât foarte puţin timp (pozele surprinse în această perioadă îl arată purtând un mare turban, fapt care contravenea legilor seculare ale statului turc), urmând apoi 14 ani de exil la Najaf (fieful minorităţii şiite din Irak).
În 1978, vicepreşedintele Saddam Hussein îl izgoneşte din Irak pentru ca ultimele luni să şi le petreacă în Franţa, loc în care se crede că devine obişnuit cu tradiţia revoluţionară. Din acest motiv, revoluţia pe care o va organiza un an mai târziu, la 11 februarie, şi care va pune capăt monarhiei iraniene (ultimul şah fiind Mohamed Reya Pahlavi), instituind Republica Islamică, este un discurs religios islamic, având vizibile influenţe de stânga (mai ales marxiste). Anul 1979 pentru Khomeini înseamnă apogeul puterii, iar pentru Iran sfârşitul unei tradiţii de aproape o jumătate de mileniu şi victoria clerului islamic (Ulema), al cărui statut privilegiat fusese ameninţat de cea mai importantă încercare de occidentalizare a Iranului.
Devenind prin Constituţie Mare Ayatollah, Khomeini a adus o viziune politică deja popularizată în perioada cât timp a ţinut cursuri. Conform acestei viziuni, legile politice trebuie croite după cele ale lui Allah, membrii aparatului guvernamental trebuie să aibă cunoştinţe solide de drept islamic (Sharia), iar conducătorul ţării trebuie să fie un faqih, adică o persoană care trebuie să depăşească pe toţi ceilalţi în materie de drept islamic. Teocraţia (guvernarea clerului) avea ca misiune prevenirea nedreptăţii, corupţiei, să prevină opresarea celor slabi şi săraci de cei puternici şi bogaţi şi, bineînţeles, combaterea degradării legii islamice.
Cele două mari provocări ale guvernării de un deceniu a Ayatollahului Khomeini au fost, pentru început, criza ostaticilor din 1979-1980 prin care 52 de angajaţi ai Ambasadei Americane de la Teheran au fost reţinuţi timp de 444 de zile pentru că SUA au oferit exil fostului Shah, acuzat în Iran de crime împotriva naţiunii. Acesta s-a dovedit a fi doar un pretext, întrucât criza ostaticilor a continuat chiar şi după ce acesta a murit. La foarte scurt timp după aceasta, a doua provocare a fost războiul irano-irakian (1980-1988), necâştigat în mod clar de nici o parte. Pierderile au fost majore şi de o parte şi de alta, iar economiile ambelor state au fost ruinate.
În tot acest timp, România lui Nicolae Ceauşescu a cunoscut o consolidare a relaţiilor bilaterale româno-iraniene, începute în 1902 la nivel de legaţii, iar în 1965 la nivel de ambasade. Cooperarea s-a desfăşurat la nivel cultural, tehnic şi ştiinţific (în urma acordurilor semnate în 1967 şi, respectiv, 1971). O dovadă grăitoare în acest sens este nu doar reflectarea la Bucureşti, cel puţin în presa controlată de partid, a morţii Marelui Ayatollah, ci şi faptul că evenimentele din decembrie de la Timişoara şi Bucureşti l-au prins pe Nicolae Ceauşescu în Iran, aceasta fiind ultima vizită oficială peste hotare a fostului preşedinte.
Nicolae Drăguşin
