Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Printre păcatele puse în seama lui Ceauşescu e şi propunerea ca trupele Tratatului de la Varşovia să intre în Polonia pentru a face ordine acolo.
Informaţia a fost şi este în continuare vehiculată ca axiomă încorporată în ansamblul răului absolut Ceauşescu. Jurnalişti, politologi, istoricii chiar o dezvoltă pe schema involuţiei liderului român: de la opozantul din 1968 care condamnase, spre admiraţia lumii democrate, invazia Cehoslovaciei de armatele a cinci ţări din componenţa Tratatului de la Varşovia, la stalinistul draconic din anii '80 ce-ar fi pretins strivirea "Solidarităţii" cu tancurile. Valoare de adevăr fără probe a dobândit judecata aceasta subînţeleasă în aria reacţiilor lui Ceauşescu din decembrie 1989.
Istoria se scrie însă cu trimiteri la surse şi cu dovezi.
Orice afirmaţie privind o decizie sau un proiect cu consecinţe de ordinul schimbărilor de stat se cere analizată prin grila şi cu uneltele meseriei istoricului. Pentru proba de adevăr, inevitabile sunt cel puţin două chestiuni. Prima: din ce surse provine informaţia dată? A doua: cu ce documente şi argumente a fost şi este ea justificată?
În acuzaţia adusă lui Ceauşescu singura sursă de care dispunem - cu valoare de martor implicat în decizii - sunt memoriile generalului Jaruzelski. "Omul cu ochelari negri" fusese între 1980-1990 numărul unu între oficialii Poloniei. El impusese şi "legea marţială" (1981) contra Solidarităţii. Din aduceri aminte dacă se scrie însă istoria, pus lângă Ceauşescu, nu Jaruzelski e zmeul! Ceauşescu ceruse să se intervină în forţă în Polonia, îşi "amintea" Jaruzelski. Unde şi când? - Jaruzelski nu mai specifică.
Putea fi, cum au zis politologi încercaţi, la începutul lui decembrie 1981 când Comitetul Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia se întrunise la Moscova. În toamna aceea, Solidaritatea îşi ţinuse primul congres cu delegaţi reprezentând 10 milioane de membri. O forţă nemaivăzută în istoria regimurilor comuniste se opunea astfel partidului oficial. Derivată din autoorganizarea muncitorească, în chiar spiritul dogmei marxiste, era singura forţă legitimă.
Ori să fi fost făcută propunerea lui Ceauşescu la şedinţa Comitetului Politic Consultativ din iulie 1989 de la Bucureşti. Ceauşescu era gazdă, iar candidaţii Solidarităţii tocmai câştigaseră alegerile, au "argumentat" gazetarii. De neconceput, pe atunci, un mai mare pericol în stabilitatea "forţelor revoluţionare"!
Suntem acum însă în măsură să oferim probele pe baza cărora meseriaşii istoriei confirmă ori neagă o ipoteză. În ceea ce priveşte momentul 1981, memoriile generalului Constantin Olteanu şi ale generalului sovietic Gribkov - ambii participanţi la întâlnirea reprezentanţilor Tratatului la Moscova în decembrie 1981 - rezonează deplin. S-au încercat, într-adevăr, acolo, discuţii despre o imixtiune armată în Polonia. Cei care i s-au opus au fost Ceauşescu şi Kádár. În acest caz, memoriile celor doi generali sunt confirmate la Bucureşti prin document de arhivă. Există stenograma şedinţei CPEx ţinută în timpul reuniunii de la Moscova pentru a-l mandata pe generalul Olteanu (ministrul Apărării Naţionale) să exprime opoziţia României la proiectul unei intervenţii armate în Polonia.
Nici în 1989, în întâlnirea Comitetului Politic Consultativ de la Bucureşti, Ceauşescu nu s-a făcut vinovat. Dovezile şi argumentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează cititorilor noştri infirmă acuzaţia ce i s-a adus. A cerut într-adevăr, în multe rânduri şi diverse prilejuri, convocarea unei reuniuni internaţionale a reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti pe tema schimbărilor şi evoluţiei "căii spre comunism". Inclusiv în ultima sa întrevedere cu Gorbaciov, de la 4 decembrie 1989, i-a fost refuzată acea iniţiativă. Dar între proiectul unei consfătuiri politice internaţionale şi o declaraţie de război nu poţi pune semne şi interpretări de echivalenţă.
În toţii anii puterii sale, singura iniţiativă de intervenţie armată a lui Ceauşescu a fost împotriva românilor la finele lui '89.
