x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

A fost odată ca niciodată luna cărţii la sate

0
Autor: Cristinel C. Popa 25 Feb 2009 - 00:00

În februarie 1989, prof. univ. dr Cătălin Bordeianu lucra ca ziarist la Scînteia Tineretului. A fost prezent de "Luna cărţii" la ţară, într-o co­mu­nă din judeţul Iaşi. Învăţătorul Ce­zar Popa povesteşte cum se strân­geau ţăranii pe uliţă să citească cu scriitorii.



Spre deo­sebire de pri­mirea făcută de oră­şe­ni, oamenii de cultură erau întâm­pi­naţi cu căldură, surprinzător, de ţărani. Aflăm cum se întorceau scriitorii prezenţi la astfel de manifestări cu portabagajele pline, o "recu­noaş­tere" primită de la preşedinţii de CAP locali sau de la politrucii obedienţi sau cum învăţătoarea Natalia Grecu, fostă deputată MAN, implicată în progra­mele "lunii cărţii", le citea ţăranilor din opera lui Shakespeare. Ca un fapt inedit, unul dintre ei avea acasă, şi lectura, chiar Raportul Mareşalului Antonescu după trei ani de război.

Actualul director al Bibliotecii Ju­de­ţe­ne Gh. Asachi, prof. univ. dr Că­tă­lin Bor­deianu, a fost prezent în fe­brua­rie 1989 în judeţul Iaşi. "Luna căr­ţii la sate se desfăşura iarna din două motive. Unul era acela că lu­cră­rile agricole stagnau, iar pro­pa­ganda lâncezea şi ea, pregătin­du-se însă pentru evenimentele ce ur­mau: însămânţările de pri­mă­vară şi, în nota obişnuită, rea­li­zarea «produc­ţii­lor-record». În al doi­lea rând, prin această manifestare se arăta că re­gi­mul se preocupă de soarta ţărănimii co­operatoare, a doua cla­să a ţării după cea muncitoare. Şi aceste acţiuni ve­neau dintr-o necesitate de a umple go­lul lăsat de lipsa propagandei şi de a arăta că de bunurile cultu­rale din perspectivă socialistă se bu­cu­ră şi oamenii din mediul sătesc.

La manifestările prilejuite de luna cărţii la sate, dialogul era de puţine ori in­­teractiv şi doar dacă era iniţiat de con­ducătorii manifestării. În fiecare zi aveau loc acti­vităţi culturale, dar şi acţiu­ni comune de lectură, la care ţă­ra­nii veneau adesea din proprie ini­ţia­tivă, fără a fi «convocaţi»." Despre cum se organizau aceste centre de lectură pe uliţele satului povesteşte învăţătorul Cezar Popa, care era în 1989 cadru didactic în satul Valea Grecului (comuna Duda-Epureni, judeţul Vaslui).
Centrele de uliţă

"În 1989, voiai, nu voiai, cum­părai căr­ţi, dar asta nu înseamnă că ţăranii le şi citeau. Se vindeau obli­gatoriu la co­operativă, la pachet cu alte produse. Şi erau şi foarte multe volume la biblio­tecă. Era un respo­n­­sabil de cadre didactice şi lua de acolo cărţi cu îm­prumut, le ducea la un cetăţean acasă şi i le dădea în pri­mire.

De obicei, învăţătorul aduna oamenii şi citea din diferite volume dintre acelea care credea el că sunt bune şi utile. Erau şi bro­şuri de partid, dar nu le dădea nimeni atenţie. Ţăranii aveau şi pre­fe­rinţe pentru anumite cărţi, mai ales cele de poveşti şi de specialitate, adică de agricultură şi zootehnie. Oamenii primeau bine această acţiune, pentru că nu aveau pe atunci nici program la televizor, nici băuturi aşa grozav de multe. Veneau destui ţărani, în special bărbaţii aşteptau zilele cu lectură, dar şi femeile. Totul se desfăşura cam la fel, fără evenimente deosebite.

La noi, în Valea Grecului, erau cam patru-cinci centre, adică gospodării, la care se adunau oamenii la lectură. De exemplu, o femeie din sat, Domnica lui Ţuţu, la care se duceau cărţi, a fost foarte mulţumită, pentru că le ci­tea ea mai întâi. În general, oamenii erau interesaţi. Fiind iarnă, nu se du­ceau la lucru, aşa că se întâlneau, îl ascultau pe cel care citea, mai vorbeau. Se organizau acţiuni şi la că­mi­nul cultural, dar centrele erau în di­fe­ri­te case de gospodari de pe uliţe di­fe­rite. Iar învăţătorul mergea din poar­tă-n poartă şi îi chema pe oameni, chiar dacă nu era plătit pentru acest lucru. Era o foarte mare formalitate, chiar dacă unii erau dezinteresaţi, trebuiau să răspundă chemărilor. Pentru cadrele didactice era o muncă în plus, nep­lătită. Toţi eram obligaţi să o fa­cem, era o condică, se numea «condica cu minciuni», în care tot timpul trebuia să scrii că ai avut şase ore de ac­ti­vitate culturală şi şase ore de activitate metodică. Făceai, nu făceai, trebuia să scrii, fiindcă, dacă venea inspecţie şi vedea că nu ţi-ai făcut da­toria, erai persecutat", îşi aminteşte învăţătorul Cezar Popa.

Baranga a adunat tot satul
În memoria colectivă a satului se păstrase o întâmplare legată de scriitorul Aurel Baranga. "Tatăl meu, Nicolae Popa, care era şi el învăţător, i-a trimis o scrisoare să vină, că-l cheamă oamenii, spunân­du-i că ţăranii vor să se întâlnească cu el. Iar Baranga a sosit la noi şi atunci s-a adunat tot satul. Oamenii mai ve­neau şi să caşte gura, nu erau neapărat in­teresaţi de opera lui. La final, Ba­ran­ga a plecat cu portbagajul plin, um­plut de preşedintele de la CAP, Ioan Băl­ţatu, socrul meu. Alteori venea şi bri­gada ştiinţifică şi unul vorbea despre probleme ştiinţifice, altul despre agricultură. În astfel de cazuri, se dădea şi un spectacol la sfârşit, se cânta, pe lângă poeziile recitate şi frag­mentele de roman lecturate."

Să nu uităm

La rândul său, prof. univ. dr Cătălin Bordeianu spune că invitaţia către par­ticipanţi era făcută, de regulă, de secţia propagandă a Consiliului Ju­de­ţean. Cei de la sate erau anunţaţi prin cadrele didactice, ştiau că vor veni. "De obicei, bibliotecile judeţene şi biblio­tecarii erau inima acestor mani­fes­tări. În plus, se făceau şi foarte mul­te lansări de carte. Programele se ela­borau la bibliotecile judeţene şi se transmi­teau mai departe: săp­tă­mâ­na asta mergem la Ce­ple­ni­ţa, cea­laltă la Cotnari. Se anunţa biblio­te­carul de acolo şi se convocau oa­me­nii, câteodată se aducea o da­mi­geană de vin, câteodată nu, plecam cu toţii nemân­ca­ţi. Şi aveau loc şi alte manifestări: de exemp­lu, la Tătăruşi sau Ruginoasa erau co­ruri bine organizate la care cânta tot satul. Acestea întregeau o astfel de întrunire. Să nu uităm că a fost şi aşa, pentru că o astfel de me­morie poate sta la răspântia cri­zei cultu­rale în care suntem, inclusiv în carte."

Satul, cald faţă de scriitori
"În bibliotecile săteşti, paradoxal, intrau extrem de multe cărţi importante ale unor autori de seamă precum Marin Preda, A.E. Baconsky, Cons­tan­tin Ţoiu, volume care, în dialogul citadin şi cotidian, aveau cu totul şi cu totul altă semnificaţie.

Iar atunci, în februarie, lucrurile se repo­vesteau. Surpriza celor care participau la acţiunile din Luna cărţii la sate era că o bună parte din intelectualitatea satului – preotul, învă­ţă­torii, profesorii care îşi desăvârşeau pe tren, pe rată, lecturile – era un pu­blic avizat în privinţa fenomenului lite­rar existent la momentul acela. În plus, mulţi dintre autori răspundeau cu des­chidere, pentru că era o evadare din în­cor­se­ta­rea cenzurii, din lansările şi activităţile culturale de la oraş. Acţiuni ce nu aveau până la urmă acelaşi impact uman în me­diul urban. La Iaşi, poeţi precum Horia Zilieru, Cassian Maria Spiridon, Valeriu Stancu sau prozatori ca Vicenţiu Donose mergeau, invitaţi de biblio­te­cile judeţene şi comunale, la în­tâl­nirea cu iubitorii de carte de la ţară."

În 1989, bibliotecile erau bine apro­vi­zionate, iar autorii erau bucuroşi de mâna întinsă şi către ei, aşa că veneau şi citeau poezii. Iar "vehiculul" era tocmai biblioteca judeţeană, al cărei corp de metodişti verifica achiziţiile la bi­blioteca sătească, supraveghea ac­ţi­u­nile desfăşurate acolo şi invita la sate, sub oblăduirea secţiei propagandă a judeţului, scriitori şi oameni de cultură. Aceste zile se transformau, de fapt, într-o întâlnire caldă între cititorul potenţial şi scriitorul care, de fapt şi de drept, venea să-şi relanseze o parte din operă acolo de unde a plecat sau unde ar fi vrut să ajungă. Ba, mai mult, ajungeau în mediul rural chiar şi artişti plastici precum pictorul Dan Hatmanu.

La manifestări cum era cea a Lunii cărţii oamenii cereau de multe ori volumul "Nişte ţărani" de Dinu Săraru. Probabil voiau să se identifice cu personajele sau doreau să afle cum se comportau acestea.

Pe teren, la astfel de acţiuni mer­geau de fiecare dată şi ziarişti. Era co­l­eg de breaslă cu Ion Cristoiu. În fe­bruarie 1989, Cătălin Bordeianu se afirmase deja şi ca tânăr scriitor, răspundea de zona Moldovei. "Noi, ca ziarişti şi scriitori, mergeam invitaţi la astfel de manifestări şi ne bucuram, pentru că se creau, astfel, legături strânse cu biblioteca, cu oamenii ei. Eram solidar şi cu scriitorii, din a căror breaslă făceam parte şi eu. Simţeam nevoia să-i sprijinim pe autori, care erau neajutoraţi. Mai mult, spaţiile necontrolate strict deveneau oaze de sensibilitate, de creaţie şi de mesaj cultural, de încriptare. La astfel de manifestări din luna cărţii ajungeau şi primarul, şi preşedintele de CAP, iar aceştia nu aveau discursuri politice decât dacă în delegaţia venită de la oraş, pe lângă scriitori, era şi cineva de la partid. De regulă, nu veneau activişti de partid, însă, când ajungeau şi din aceştia, se citeau şi documente de partid."

"În februarie 1989, am primit invitaţia bibliotecii «Gh. Asachi» şi am mers în localitatea Podu Iloaiei, o comună ce a devenit, mai apoi, oraş. Au fost două manifestări, una la bi­bliotecă şi alta la liceul agricol. Am remarcat atunci pasiunea pentru acest eveniment, Luna cărţii la sate. Au fost programate recitări de poezie şi lecturi, pentru că veniseră şi prozatori. Şi era acolo şi bibliotecara din Budăi, o localitate învecinată. M-a abordat şi m-a rugat să deviem tra­se­ul de întoarcere şi să ajungem neoficial şi în satul său: «Sunt şapte kilometri până acolo, dacă tot sunteţi cu maşina, veniţi şi la noi, că organizăm la bibliotecă şi un recital de poezie». Atunci am fost cu Valeriu Stancu, Vicenţiu Donose, adică un prozator şi un poet, eu fiind acolo tot în calitate de scriitor. A fost prezent şi directorul din acea vreme al Bi­bliotecii Judeţene «Gh. Asachi» din Iaşi, dl Nicolae Bu­suioc. Acolo, la Budăi, am avut surpriza ca nişte copii să susţină un recital lecturând fragmente din cărţile aflate în bibliotecă. Au întregit dialogul cultural, a fost un moment deosebit, îl ţin minte şi acum, după atâţia ani. Copiii au venit la bibliotecă cu mama, cu bunica, dar au fost prezenţi şi câţiva veterani de război. Unul dintre ei avea să ne spună că participase la manifestările ce au avut loc la Iaşi la 50 de ani de la Unirea de la 1859, adică în anul 1909 (acum 100 de ani – n.red.). Cu toate că era tânăr, i-a măsurat, le-a ascultat vocea şi a vorbit cu unii dintre oficialii prezenţi atunci, oameni de stat, cu Regele, şi nu l-a tras nimeni de mâ­ne­că. Bărbatul acela nu avea şcoală, dar asculta din cărţile citite de fiii şi nepoţii lui. De aceea venise să ne întâmpine la şcoală. Datorită acestor cărţi s-a simţit şi el important, a simţit că cineva îi acordă atenţie."

Cărţile ţăranilor
"În ce priveşte cărţile, ţăranii cereau opere de Coşbuc, Creangă, Slavici, dar cu greu se satisfăceau toate cererile, volumele fiind mai tot timpul date cu împrumut. Se întâmpla ca unii oa­meni să aibă acasă o carte veche, de exemplu am avut surpriza ca un bă­trân să-mi aducă «Raportul după trei ani de guvernare» al mareşalului An­to­nescu şi să-mi spună: «Uite câte lu­cruri se puteau face în vreme de răz­boi, asistenţă socială, pensii pentru ţărani, pentru răniţi, pensii pentru militari». În volum erau prezentate date statistice, dar cartea putea să-i atragă omului probleme în anumite perioade ale regimului comunist. Ţăranii mai aveau acasă şi alte vo­lume vechi. Pe lângă cărţile religioase, erau aşa-numitele «gromov­ni­ce», scrise cu litere chirilice. Unii le citeau, ştiau al­fa­betul chirilic. Aceste cărţi s-au păs­trat, fiindcă erau practice. În ele scria despre vremea pentru în­să­mânţat, se explica şi ce trebuie făcut dacă bate vântul, adică aştepţi vreo două zile, şi alte sfaturi. Erau un fel de al­ma­nahuri, scrieri populare adu­nate, tipărite, unele dintre ele, în 1820-1850. Foarte mulţi ţărani aveau astfel de cărţi, pentru că ei se ghidau în gospodărie după starea vremii."

Astfel de întâlniri culturale aveau loc o dată sau de două ori pe săp­tă­mână, şi nu numai sâmbăta şi du­mi­nica. Atunci se cumpărau cărţi, nu se dădeau gratis, se făceau lansări de vo­lume. Şi cu această ocazie era prezentat profilul unui autor clasic. "Astea sunt cărţile, asta e opera, acesta e omul." Iar ţăranii erau curioşi, întrebau din timp cine vine şi se bucurau de un oaspete de seamă. "Într-o săp­tă­mână din februarie 1989, s-a vorbit despre Slavici. Apoi s-a prezentat următorul, un scriitor tânăr care urma să fie adus la cunoştinţă. «Este şi el scriitor?», au întrebat oamenii.

I-am lămurit că acesta din urmă va veni chiar el să le citească, iar ţăranii şi-au arătat nedumerirea că trăieşte. «E un scriitor viu?», întrebau ei. Pentru ţărani, scriitorii erau nişte oa­meni importanţi care au trăit demult, iar întâlnirea cu unii în viaţă părea irealizabilă. Pe scriitorii care veneau în mijlocul lor îi priveau cu curiozitate.

Oamenii mai cumpărau cărţi, unele impuse de lectura obligatorie pentru elevi, altele de poveşti, Însă foarte multe biblioteci săteşti erau pline de manuale. Iar elevilor le rămâneau cărţile când treceau în altă clasă, dar nu le aruncau, nu le puneau pe foc. Manualele se adunau din respect faţă de carte, iar părinţii îşi încropeau o bibliotecă a familiei. Existau şi broşuri de popularizare, foarte căutate la bibliotecă de cei în vârstă, în timp ce copiii se ocupau de biblio­grafia şcolară. Rapoartele la întruni­rile PCR le citeau doar unii membri de partid şi cei îndoctrinaţi cu învăţă­mân­tul politic, aceştia fiind siliţi să se uite şi prin astfel de documente. Alte cărţi nu se căutau, fiindcă lumea satu­lui era vitregită de perso­nalitate, mai ales că, de regulă, copiii foarte buni mergeau la şcolile de la oraş. Cei care reuşeau să termine o facultate nu se puteau întoarce la ţară, fiindcă nu erau locuri de muncă decât în învăţă­mânt, agricultură, zootehnie, îmbu­nă­tăţiri funciare.

Ţăranul cititor
Ţăranul preocupat de lectură avea uneori o mare deziluzie, pentru că lipsa timpului îl împiedica să afle tot ce-l interesa. Nu avea când să citească ro­mane, aşa că erau prefe­rate mai ales "căr­ţile-lame", acele volume foarte sub­ţiri axate pe o temă dintr-un do­meniu, de exemplu cultivarea le­gumelor. Omul prefera să înlocuiască o carte cu un ziar. Pe de altă parte, era şi cititorul aflat la polul opus, întrucât au fost sute de mii de condamnaţi politic care n-au mai putut să-şi gă­sească locul în comunitatea urbană. De exemplu, un mare jurist a devenit crescător de animale şi cu el am vorbit, atunci când l-am întâlnit într-un sat, despre codul lui Hamangiu. În biblioteca lui rurală puteai să găseşti tratate de drept şi alte cărţi dificile, la fel ca şi la mulţi profesori care, având pro­bleme, au devenit suplinitori la ţară. Şi mai erau şi cei din segmentul constant naţional-ţărănist care se re­tră­seseră la sat pentru o nonbelige­ranţă consimţită.

Scriitorul scrie, ţăranul munceşte
Ce-i atrăgea pe ţărani la citit? Faptul că nu aveau alte mij­loa­ce de informare şi se săturaseră de declaraţiile politice răs­pândite în mass-media de atunci. "Programul de la televi­zor era de două ore, la radio auzeau lo­zinci, mersul la bise­rică le aducea probleme. Citeau ca să nu uite că ştiu să ci­teas­că, o făceau ca exerciţiu. Citeau Biblia când se temeau de inun­daţii, dar şi Biblia era greu de găsit, pentru că se tipărea în tiraje foarte mici. Până şi căminul cultural devenise doar o scenă de cântat partidul şi conducătorul, şi asta îi făcea să se retragă şi să se refugieze în lectură. Însă pentru unii ţă­ra­ni era o povară faptul că nu înţelegeau ce citesc. De exemplu, când poetul Ioanid Romanescu a recitat un poem în vers alb, un pic încifrat, a fost pri­vit cu o foarte mare curio­zi­tate. Iar când Nicolae Turtureanu şi-a citit opera în care se vorbea despre inundaţii, oamenii au început să se întrebe unii pe alţii când a plouat. Erau ancoraţi în ceea ce se în­tâmpla, nu în lectură, aşa că s-au îngrijorat că vin apele şi că trebuie să strângă repede roadele de pe câmp şi să aducă animalele acasă.

Ceea ce se întâmpla în lumea satului seamănă cu o aptitu­di­ne proto-istorică – «cei mai buni la suliţă», spuneau stră­mo­şii noştri, dacii, adică dacă «e frumos, e deştept, e în stare să vorbească cu zeii, să se ducă să vorbească cu zeii, aici noi avem de rezolvat alte treburi». Aşa şi cu ţăranii, scriitorul să scrie, ei să muncească. Pentru ei, lectura era ca slujba la bi­serică, a fost una frumoasă sau nu. Deci conta felul în care ai captat publicul – spuneai câteva vorbe de duh, omul în­ţe­legea despre ce-i vorba."
Citeşte mai multe despre:   special,   luna,   cărţi,   oamenii,   cărţile,   lectura,   ţăranii,   ţărani,   sate,   cartii,   citeau

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de