A murit János Kádár

János Kádár, fost secretar general al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, prim-ministru şi preşedinte al Ungariei, s-a stins din viaţă în urmă cu 20 de ani, la 6 iulie 1989. Exact în aceeaşi zi în care Curtea Supremă din Budapesta l-a reabilitat oficial pe Imre Nagy, cea mai pro­e­minentă victimă a lui János Kádár. Viaţa acestui lider comunist re­prezintă o sinteză reuşită a ava­ta­ru­rilor comunismului în Europa de Est sub influenţa sovietică.

ASCENSIUNEA
János Kádár s-a născut Giovanni Csermanek în 1912, în Fiume (astăzi Rijeka, din Croaţia), ca fiu nelegitim al unei spălătorese de origine slovacă şi al unui soldat care nu-şi va recunoaşte niciodată fiul, chiar dacă cei doi se vor întâlni pentru prima dată abia în 1960. Curând, numele îi va fi pronunţat Laszlo Csermanek, pentru ca de la vârsta de 8 ani să se cheme Laszlo Gyurko.

Ca şi alţi li­deri comunişti din Europa Răsăriteană, Kádár intră de tânăr în politică. La 17 ani devine membru al organizaţiei de tineret a sindicatului socialist, pentru ca la nici douăzeci de ani să se înregimenteze în Partidul Muncitorilor. După ce va absorbi Partidul Social-Democrat din Ungaria, această formaţiune va purta numele Partidul Muncitoresc Socialist Ungar (PMSU).

Din cauza statutului ilegal al oricărei grupări politice de orientare comunistă, Laszlo Csermanek este arestat de mai multe ori sub regimul lui Horthy.

Începând cu anii '40, alături de Laszlo Rajk, aderă la mişcarea de rezistenţă împotriva regimului de ocupaţie german pe care încearcă să-l organizeze, graţie legăturii directe cu „omologul" său iugoslav, Tito. Acesta este momentul în care se produce o a treia schimbare în identitatea viitorului lider comunist, asumându-şi pseudonimul János Kádár (Kádár însemnând în limba română „cupru").

Este arestat din nou, pus într-un „tren al morţii", alături de evrei, cu destinaţia Mauthausen (lagăr de concentrare), însă reuşeşte să evadeze.
Activitatea politică a lui János Kádár cunoaşte o curbă ascendentă, cu excepţia perioadei 1951-1953, când încă o dată este arestat.

De data aceasta de către regimul comunist, la a cărui instaurare a contribuit în mod decisiv. Ieşirea din anonimat a unui simplu membru şi activist de partid se întâmplă în 1942, când devine membru al Comitetului Central (CC) al PMSU. Curând după aceasta, în 1943, este numit secretar al CC, pentru ca doi ani mai târziu să ocupe un loc în Parlamentul ma­ghiar. Din 1948 ocupă responsabi­lităţi înalte pe linie de partid, ca vi­ce­secretar general şi de Guvern, ca mi­nistru de interne (mai 1949).

DIZGRAŢIA
Numirea de către Mátyás Rákosi, se­cretar general de partid, a lui Kádár ca ministru de Interne, pe locul prietenului său, Rajk, este o stratagemă perfidă din cel puţin două motive: unu, pentru a-şi înlătura doi po­tenţiali rivali şi, doi, pentru a în­de­pli­ni datoria de serviciu, dictată de la Moscova, sub forma proceselor-spectacol. Exact la fel ca şi alte figuri din sfera de influenţă sovietică, Rajk este acuzat de titoism (care pe atunci era probabil cea mai gravă acu­zaţie).

Rákosi nu întâmplător l-a nu­mit la şefia Ministerului de Interne pe Kádár, întrucât anchetarea lui Rajk intra în „fişa postului". Cu toate că o vreme Rajk i-a fost lui Kádár un ri­val în lupta pentru funcţii de partid, acesta îi era înainte de toate un apropiat prieten.

Organizaseră îm­pre­ună miş­ca­rea de rezistenţă sub ocupaţia germană şi, mai mult, Kádár îi datora Iuliei, soţia prietenului său, însăşi salvarea de la moarte. Pentru că Rajk va re­fuza să re­cu­noas­că acuzele care i se aduceau (de altfel, fără nici un temei real), Rákosi îl obligă pe Kádár să-i pro­mită prie­te­nu­lui său un permis de ie­şire din ţa­ră în schimbul re­cu­noaş­te­rii vi­no­vă­ţiei. Rajk, acceptând acest târg, îşi sem­nează practic condam­nar­ea la moar­te.

La nici doi ani, îi vine rân­dul lui Kádár să urce pe eşafodul în­tins cu foarte multă abi­litate de Rákosi. De data aceasta, „conspiraţia îm­po­­tri­va statului" este acuza sub care se­­cretarul general al partidului îl tri­mi­­te pe Kádár în închisoare, unde va fi torturat la fel ca şi sub ocupaţia nazistă.




REVENIREA
Şansa lui Kádár de a reveni de unde a plecat şi chiar mai mult decât atât a fost moartea lui Stalin. Moar­tea dictatorului sovietic îl aduce în prim-plan pe reformistul Imre Nagy, care va deschide închisorile cu deţinuţi politici, între care şi János Kádár, eliberat pe 20 octombrie 1954.

Timp de doi ani, din octombrie 1954 până în iulie 1956, Kádár urcă trep­tele partidului încet, dar foarte sigur: şef de secţie de partid al sectorului XII din Budapesta, prim-secretar al departamentului Pesta şi, în sfârşit, secretar general-adjunct al partidului. Aflat pe valul revoluţiei ungare din octombrie-noiembrie 1956, Kádár este ales secretar general al partidului în ziua de 25 octombrie.

Dacă iniţial a fost în asentiment cu şeful Guvernului, Imre Nagy, asupra re­for­mei, la foarte scurt timp va dezaproba ritmul prea alert al acesteia. Pă­ră­seşte Budapesta cu destinaţia Mos­co­va, unde este convins că ceea ce are loc în Capitala ungară este o contra­re­voluţie. Revine pe 4 no­iembrie 1956, în furgoanele Ar­ma­tei Roşii, care vor înăbuşi re­vo­lu­ţia ungară.

Din 1956 până în 1958 va ocupa dem­ni­tatea de şef al Guvernului, poziţie de pe care va comanda o represiune politică soldată cu mii de arestări şi aproximativ o sută de execuţii. Kádár joacă un rol activ în arestarea şi procesul lui Imre Nagy, încheiat cu execuţia acestuia.

După 1958 are loc o calmare a spi­ri­tului. Dovadă că şi-a însuşit lecţia re­vo­luţiei ungare din 1956, pe plan ex­tern Kádár rămâne un aliat loial al Mos­­covei. Deşi încearcă să pondereze în 1968 elanul reformist al lui Dubcek în Cehoslovacia şi dorinţa re­presivă a Mos­covei, în final Kádár par­ticipă ac­tiv la reprimarea milita­ră şi politică a Primăverii de la Praga.

În plan intern în­să, Kádár adop­tă un pachet de mă­suri care va face din Ungaria anilor '70 şi '80 ţara cea mai „li­berală" din blocul sovietic: ami­nistia (la început parţială, apoi to­ta­lă) politică, ameliorarea relaţiilor cu Bi­serica, deschiderea frontierelor (tu­rismul va deveni o importantă sur­să de venit la bugetul de stat) şi, ce este cel mai important, reforma eco­no­mică, devenită ulterior cunoscută sub numele de „comunismul gu­lash".

Liniile principale ale acestei re­for­­me economice vor deveni abo­li­rea planificării şi instituirea, sub su­pra­vegherea statului, a unor legi ale pie­ţei. Urmare a acestui fapt, este pri­mul lider comunist care va stabili le­gă­turi cu partidele de orientare so­ci­a­­listă din Occidentul democratic.

SFÂRŞITUL
În mai 1988, Kádár este înlocuit în funcţia de lider din cauza creşterii problemelor economice şi a stării de sănătate tot mai şubrede. Deşi ulti­mul an îl găseşte în postura de şef al sta­tului, aceasta este o poziţie simbo­lică. Pe 6 iulie, la 25 de minute după des­chiderea şedinţei Curţii Supreme prin care Imre Nagy era reabilitat (fără însă a se vorbi despre detaliile con­damnării acestuia - manipulări, îns­cenări, acuze), un bileţel circula de la om la om prin sala de şedinţe: „Kádár a murit".

Conform celor care i-au stat alături până în ultima clipă, Kádár a fost conştient şi se poate spune că a murit de inimă rea, ne­mul­ţumit de cursul luat de evenimente. Aşa cum au subliniat comen­ta­torii, entuziasmul popular faţă de re­a­bilitarea lui Imre Nagy a re­pre­zentat, totodată, condamnarea mo­ra­lă a celui care i-a fost principalul (chiar dacă doar pe cale indirectă) călău.