x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

A reuşit "să fugă" abia a şaptea oară

0
Autor: Monalise Hihn 12 Iun 2009 - 00:00
A reuşit Monalise Hihn/


La începutul lunii iunie 1989, după şase tentative eşuate de a fugi din România, Ovidiu Hada reuşea să treacă Dunărea înot în Iugoslavia. Avea aproape 23 de ani şi îşi dorea să fie liber. Câteva luni mai târziu păşea pe pământ american. Tot în iunie, 19 ani mai târziu, a devenit primarul municipiului Hunedoara.



PRIMA TENTATIVĂ, LA 16 ANI
Ovidiu Hada este fiul cel mai mare al păstorului penticostal Gligor Hada din Hunedoara. Ani în şir, familia sa a fost hărţuită de Securitate atât pentru convingerile religioase, cât şi pentru legăturile cu străinii. încet, încet, lui Ovidiu Hada i-a încolţit în minte un gând: să fugă din ţară.

Familia Hada avea o rudă care locuia în străinătate, în Germania. Copil fiind, Ovidiu Hada a înţeles de la familia unchiului său ce înseamnă libertatea. La 16 ani a luat decizia să fugă din ţară. "Am înţeles foarte devreme că într-o zi voi încerca să fug din România. Familia mea era urmărită, tracasată de Securitate. Ne spuneau mereu că nu există o lume liberă, că tot ceea ce credeam sau ceea ce ni se povestea de către rudele noastre sunt doar min­ciuni, că nu există nicăieri libertatea la care noi visam. Ştiam care este adevărul şi îmi doream din ce în ce mai mult să fug, să scap.

Prima oară am încercat să plec din ţară la 16 ani. Am fugit la Reşiţa să trec graniţa. Apoi, am mai încercat de încă cinci ori să fac acest lucru, pe uscat. Aveam două trasee pe care am încercat. Le cunoşteam de la cineva, care se ofe­rea să le dea doar celor în care avea încredere. Pur şi simplu nu am reuşit atunci. Îmi doream atât de mult să plec din ţară, încât astăzi cred că în oraş se ştia că vreau să fug".


PLANUL
Ştia că într-o zi va reuşi să scape. Ştia ce lucruri trebuie să aibă la el. îşi urmărea visul, chiar dacă ştia că ar putea să sfârşească în mod tragic. A riscat cam totul. "În 26 aprilie 1989 îmi băgasem lichidarea la zi. Lucram în combinatul de la Hunedoara, ca electrician, la Linia Fină, la sala de comandă. Am spus în oraş că vreau să plec la Râul Mare, ca şofer, şi pentru asta trebuia să renunţ la serviciul din combinat.

Cererea mea de lichidare l-a făcut pe directorul Uzinei nr. 6 să înjure. Se minuna că am făcut aşa ceva. Nimeni nu îşi lăsa serviciul", îşi aminteşte Ovidiu Hada. După o lună, pe 26 mai intrase în mod de viaţă parazitar, după cum îi cataloga legea comunistă pe cei care nu aveau serviciu. O zi mai târziu, a plecat la Dunăre, să încerce pentru a şasea oară să treacă frontiera. N-a reuşit şi s-a întors dezamăgit la Hunedoara.
A ŞAPTEA ÎNCERCARE
Întors în oraş, a decis să meargă acasă la un prieten. "Am bătut la uşă. Prietenul meu, împreună cu cei doi fraţi ai săi, şi alţi trei amici se pregăteau să plece. Pur şi simplu, am mers peste ei, fără să ştiu că ei voiau să încerce să fugă din ţară. S-au speriat cu toţii atunci când m-au văzut. Aveau două maşini pregătite să îi ducă până la frontieră. Nu am mai plecat de lângă ei. Au decis să mă ia şi pe mine. Eu aveam sacul pregătit, cu ceva plicuri de supă instant, cu conserve de pateu, cu ciocolată, dar şi cu piper, pe care mă gândisem să îl iau ca să dau pe urme să nu mă miroase câinii. Nici astăzi nu ştiu dacă ţine acest lucru, dacă, într-adevăr, câinii pierd urma atunci când dai cu piper.

Aveam, de asemenea, actele la mine, dar şi un binoclu şi o busolă, precum şi spirt solid. Făcusem alpinism, eram foarte bine orientat în natură. Am plecat din Hunedoara, iar maşinile ne-au lăsat pe drumul înspre Herculane", povesteşte Ovidiu Hada. Au urmat trei zile şi trei nopţi de rătăciri, până la Dunăre. "Ocoleam stânele, pentru că ciobanii pârau la Securitate, poate că erau plătiţi sau obligaţi să facă asta. Nici ei nu vedeau chiar tot, pentru că pe noi nu ne-au văzut.

Am ajuns la Dunăre după-amiaza. Nu cunoşteam acel traseu. Trei zile şi trei nopţi am tot rătăcit prin pădure. Am urcat în copaci să văd cum ne putem orienta. Am dormit acolo, în colibe făcute din frunze, pentru că, deşi era început de vară, ploua, iar vremea era câinoasă. Am mâncat frunze şi frăguţe pentru că aveam mâncare puţină la noi. Am făcut şi un foc mare să ne mai încălzim, pentru că ajunseserăm la un grad mare de extenuare.

Merseserăm printr-un tub care trecea sub o stradă, am ajuns pe malul Dunării şi am constatat că putem să încercăm să înotăm până pe malul iugoslav. Am înţeles că apa ne va duce în jos, dar ne-am zis că e posibil s-o trecem. Cei trei fraţi se tot certau între ei în ceea ce priveşte momentul în care să intrăm în Dunăre. Era ziuă încă afară şi mi-am dat seama că nu era un moment prielnic să facem acest lucru. Unul voia să trecem atunci, noi spuneam că ar fi bine să încercăm în jurul orei 2:00 noaptea, când se schimbau patrulele. Atunci a trecut un soldat pe acolo, ne-a auzit sau, poate, câinele ne-a mirosit. Ne-am retras imediat în pădure, dar soldatul a venit după noi. Am auzit când ne-a zis «Cine e acolo?! Stai că trag!». Unul dintre fraţi a ieşit şi s-a predat, iar apoi au  procedat la fel şi ceilalţi doi fraţi. Ei au zis că sunt singuri.

Noi, ceilalţi, am rămas în pădure, dar am ascuns în pământ un tub de calciu efervescent în care aveam valută, ca să nu ne prindă cumva cu banii asupra noastră. Aşa, ca fapt divers, după Revoluţie, ei s-au întors şi l-au găsit, alături de alte lucruri pe care le-am abandonat în pădure. Împreună cu doi dintre prietenii mei, pe ambii îi cheamă Remus, am fugit în pădure, printr-un pârâu, vreo 5 kilometri, ca să ni se piardă urma. Al patrulea a rămas acolo, ascuns, şi a reuşit să treacă în acea noapte Dunărea înot. Era vicecampion la înot", rememorează Ovidiu Hada.

Au rămas toţi trei încă o noapte în pădure. Au luat decizia să se ascundă la câteva sute de metri, foarte aproape de pichet, undeva perpendicular pe malul apei: "Ştiam că nu le va trece prin cap să ne caute acolo, atât de aproape de ei. Apoi, au realizat că suntem acolo. Ne-au urmărit cu şalupa. Ţin minte şi acum că erau cinci lumini la şalupă".
PE MALUL DREPT AL DUNĂRII ALBASTRE
În noaptea următoare, cei trei prieteni au trecut Dunărea înot. Astăzi, Ovidiu Hada îşi aminteşte: "Când ne-am apropiat de jumătatea Dunării, am văzut că vine un şlep de nisip pe care ştiam că dacă nu îl trecem vom fi prinşi sau ne va împinge apa.

Eram foarte obosit. Am avut un moment de extenuare. Unul dintre cei doi Remus m-a ajutat cu bagajul, în care aveam do­cumentele şi un rând de haine, pentru că restul aruncasem în pădure. Pe celălalt îl dusese apa mai departe de noi şi îl pierduserăm. Prietenul meu m-a îmbărbătat, mi-a ţinut bagajul, dar mai mult nu putea să facă. Nu putea să mă ajute să înot. Oricum, au fost momente când înotam împotriva curenţilor. Am ajuns pe malul celălalt. Eram epuizaţi. Ni se părea că a trecut o veşnicie.

Astăzi cred şi amintindu-mi am sentimentul, într-adevăr, că a fost o veşnicie până am trecut Dunărea. Mai târziu am aflat că pe acolo Dunărea avea 2,3 kilometri lăţime. Dunărea ne-a dus într-o parte, am ieşit pe un mal stâncos. Am ajuns şi am început să plângem. Am fost ferm convinşi că prietenul nostru s-a înecat. Ulterior am aflat şi povestea lui. L-au dus curenţii şi a ieşit în altă localitate decât noi. Extenuaţi, am dormit puţin în pădure. înfometaţi, epuizaţi, am ieşit dimineaţa pe stradă. Nu aveam bani, nu aveam nimic, eram fără soluţii, trebuia să ieşim. Ştiam că ar fi fost mai bine să rămânem în pădure până noaptea. Când am ieşit dimineaţa pe stradă, în mai puţin de o oră a venit poliţia şi ne-a luat. Sătenii ne-au turnat".
Citeşte mai multe despre:   special,   pădure,   hada

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de