x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Acţiunea "Dâmboviţa"

0
20 Mar 2009 - 00:00

În anul 1989 erau pe punctul de finalizare lucrările complexe de ame­najare a Dâmboviţei în Capitală. Mai rămăsese staţia de epurare de la Glina. Mulţi zic că dacă ar fi trăit încă un an Tovarăşul era gata şi Glina. Dar s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi staţia de epurare nu s-a mai terminat nici până azi, după 20 de ani.

Fos­tul mi­nistru adjunct al Transporturilor, Alexandru Dobre, ne po­ves­teşte cum s-a amenajat Dâm­boviţa după inundaţiile din 1978. În paralel s-a făcut caseta subterană de co­lec­tare a apelor de canalizare, care până atunci infestau râul, şi s-a construit lacul artificial din vestul Capitalei, Lacul Morii.

Pasiunea şi ambiţia Tovarăşului
Toată ţara ştie, dar mai ales bu­cu­reşteanul, că amenajarea Dâm­bo­viţei în Bucureşti a fost marea pa­siune a Tovarăşului. Când afirm acest lucru mă bazez pe numărul de vizite pe care le-a făcut la această lu­crare, începând de la kilometrul 0 şi până la kilometrul 10-11, spre Glina.

 

Mulţi, avizaţi sau neavizaţi, nu au apreciat proiectul de amenajare complexă a Râului Dâmboviţa, dar ca om care am trăit în mijlocul eve­nimentelor pot să afirm că s-a făcut un lucru foarte serios. Că s-ar fi pu­tut şi mai bine, e adevărat. Dar nu se poate nega faptul că lucrarea re­zolvă nişte probleme de mare stringenţă ale Capitalei. De fapt, is­toria acestei amenajări cred că a plecat de la o revărsare a Dâm­bo­viţei prin anul 1978. S-a întâmplat după ce ţara întreagă cunoscuse inun­da­ţiile ca­tastrofale din anii 1970 şi 1975.

 

Acest proiect a rezolvat de fapt trei probleme:
a) Sistematizarea într-o casetă sub­terană a colectării apelor de ca­nalizare care până acum infestau cheiul Dâmboviţei;
b) Crearea unei albii de apă curată pe care s-ar putea organiza acti­vităţi nautice sportive şi de agrement;
c) Prin crearea Lacului Morii se realizează de fapt o uzină de acumulare tampon, care ar putea contracara nişte inundaţii ce acelea din 1978.
Din punct de vedere tehnic, lu­crarea nu a pus probleme deosebite. Dar, fără prezenţa săptămânală a Tovarăşului la faţa locului, lucrarea nu s-ar fi terminat practic în trei ani, ci în cinci-şase, ori mai mult.

La început s-a considerat că lu­crarea se poate rezolva de Consi­liul Naţional al Apelor (CNA - tov. Badea) şi de Primăria Capitalei.

 

Primul care s-a amestecat în această lucrare, fără nici un fel de eschivă, ba chiar dând unele reprezentaţii de "competenţă", a fost noul director general al CCCF, N. Constantinescu. La început s-a angajat la un tronson de amenajare între Piaţa Operei şi Operetă, apoi s-a extins până în Piaţa Unirii, s-a mai adăugat un tronson între Podul Mărăşeşti şi Podul Timpuri Noi, altul din Podul Vitan Bârzeşti spre CET Bucureşti Sud şi, în fine, ultimul, de vreo 3 km, de la serele Popeşti Leordeni spre Glina.

 

La aceasta s-a mai adăugat şi salba celor 11 porturi pe care trebuia să le proiecteze şi să le execute "Ca­pitala" şi sub diferite forme şi pretexte am fost atraşi tot noi, MTTC, şi cu proiectarea, şi cu execuţia. S-a ajuns ca 40% din această lu­crare să fie executată de către MTTC. Marele merit al im­plicării noastre îi aparţine lui N. Constantinescu. E de prisos să mai spun că lucrări mari, aprobate şi începute, legate de mo­dernizarea transporturilor aşteptau în umbra acestor lucrări din Bucureşti.

 

De fapt, nu puţine erau vocile din provincie care criticau MTTC, care şi-a abandonat îndatoririle specifice din teritoriu şi a intrat cumva voluntar în nişte pro­bleme care nu erau chiar ale sale. Cred că aveau dreptate. Dar să revenim la câteva secvenţe din timpul exe­cuţiei.

 

Tronsonul experimental: Complex studenţesc - Pod Grozăveşti
Nu ştiu dacă acest tronson a fost greu sau uşor. MTTC prin CCCF a avut de executat doar Podul Gro­zăveşti. Dar ce am văzut într-o seară la tv, că CNA a prezentat To­varăşului şi To­va­răşei tronsonul exprimental mai sus-amintit. Era într-adevăr frumos, civilizat.

Tov. Badea şi colectivul său a fost lăudat de tov. chiar în plin CPEx. Tov. Badea a fost felicitat nominal.
De la această reuşită lui Badea au început să-i crească coarnele şi să terorizeze tot omul care ar fi avut cât de cât treabă cu această lucrare: proiectanţi, executanţi, Primăria Capitalei, CSP, MAGF, fabrici de ciment, fabrici de prefabricate, combinate metalurgice etc. Pe mine a început să mă aten­ţioneze doar că suntem rămaşi în urmă faţă de gra­fic cu tronsonul Operă - Operetă.

 

Cofrajul glisant - un bluf
Pentru tronsonul nou-amintit a fost angrenată IADP Bucureşti, înterprinderea cea mai puternică din Bucureşti, dar care şi-a neglijat total alte obligaţii în te­ritoriu. S-a imaginat astfel un cofraj alu­necător pe nişte şine care la prima vedere răspundea "tuturor ce­rinţelor". Însă, cum era de obicei la colectivele mici de proiectare, mai mult se vehi­culau idei, concepte, decât pro­iecte serios studiate. Acest cofraj glisant nu a mers; că era prea greu, că nu era mişcat la timp, că forţa de tracţiune a buldozerului era incompatibilă cu mlaştina în care defila şi multe altele.

 

Tov. Badea şi proiectanţii lui s-au orientat spre prefabricarea totală a casetei şi lucrurile îi mer­geau strună - cam în această si­tuaţie ne-a găsit primăvara lui 1987, luna aprilie, când în mai trebuia să fim gata cu tot traseul şi aveam executat circa 90% din lucrare.


Am încercat în zadar să-l con­vingem pe dl Constantinescu Ni­colae să renunţe la cofrajul glisant, dar el îi plângea de milă lui Badea: să vedeţi cum se va încurca.


Podul Izvor

Era o sâmbătă răcoroasă. Vizita începuse de la Lacul Morii în sensul de curgere şi ne-am oprit pe Podul Izvor, proaspăt terminat de către CCET-ADP.
Tov. Ministru Aron era într-o vizită prin Turcia. La vizită eram eu, N. Constantinescu şi restul aşteptau pe traseu.

La un moment dat, Tovarăşul se uită spre mine şi întreabă:
- Voi, dragă, când terminaţi până la Podul Mihai Vodă?
- Tov. secretar-general, avem un program. Să lărgim caseta în circa 10 zile.

A luat foc.
- Dacă până sâmbăta viitoare nu aţi legat caseta, stăm de vorbă altfel. Să-i spui şi lui Aron. Nu se poate, dragă, să ascult toată ziua minciunile voastre. Şi a mers la maşină pentru a porni mai de­parte. Eu eram topit. De toate acestea, de greutatea sarcinii: era de fapt o lucrare de cel puţin o lună de zile. Am mers câteva zeci de metri şi coloana de maşini s-a oprit din nou. În dreptul întreprinderii METROU, era un fascicul mare de cabluri. N-am treabă cu ele, mi-am zis, dar n-a fost aşa. Erau cabluri telefonice şi eu, fiind al MTTC, am luat şi aici scatoalca:

- Nu se poate, dragă, voi în­curcaţi toţi lucrarea. Să-l chemi aici imediat pe adjunctul de mi­nistru care se ocupă cu telefoa­nele. Şi nu pleca de aici până nu re­zolvă pro­blema.
- Am înţeles. Şi s-a mers mai departe.

 

La Podul Operetei, tov. Badea a reclamat că nu poate termina caseta sub apă pentru că MTTC nu şi-a scos încă eşafodajul. A urmat din nou o privire tăioasă. Între timp, s-a făcut ora 12:00, vizita s-a mutat la Casa Repu­blicii, eu am rămas pe Dâm­bo-viţa să organizez lucrul pentru sâmbătă, pentru duminică şi aşa mai departe, pentru terminarea sarcinii într-o săptămână!?

 

Mare mi-a fost surpriza când am constatat că nu prea am avut interlocutori. Cu excepţia lui R. Rădulescu, inginer-şef cu meca­nizarea al CCCF, şi a directorului general adjunct al CCCF pe alţii nu am prea găsit.
Duminică, de asemenea, s-au făcut că lucrează câţiva oameni de la Cluj şi, în rest, vizitatori de tot felul.

 

O soluţie riscantă
Luni am reuşit să-l găsesc pe ing. Micu de la IADP, care cu­noştea bine toate sectoarele lu­crării, şi cu el am putut închega un program; pentru că el era singurul care avea şi o privire de ansamblu a tuturor fazelor de execuţie.

 

Prima măsură: am mai adus oameni de la canalul Argeş;
A doua măsură, am des­fiinţat în sfârşit vestitul cofraj glisant şi am început să lucrăm şi noi cu prefabricate. S-a cunoscut ime­diat avansul. În săptămâna aceea au început ploile de primăvară şi veneau parcă la comandă, în fie­care zi pe la ora 16:00-17:00, parcă erau bles­te­mele Celui de Sus. La termenul cu pricina n-am fost gata, bine­în­ţeles, dar tova­răşul a început să priceapă ce vo­iam să facem şi i-a plăcut, drept pentru care ne-a "iertat" de ne­reuşită.

 

Soluţia găsită de mine împreună cu Nicu era foarte riscantă. Dar era totuşi o soluţie, cu foarte multe provizorate. Eu a trebuit să plec 4-5 zile în Ungaria şi tov. Aron înţelegând despre ce-i vorba cu această soluţie provizorie a vrut s-o prezinte T­o­va­răşului drept o reuşită personală. A dat ordin să se monteze o poartă stăvilar într-un beton alcătuit proaspăt, care a fost rupt apoi de presiunea apelor şi s-a creat astfel o situaţie mai grea decât înainte. Cert este că într-o sâmbătă, 30 iunie, s-a făcut caseta şi taluzarea cu beton de la Operă până la Operetă.

 

Am lucrat cu scafandrii marini în acea scurgere puturoasă a Dâm­boviţei (pe pipăite, bine­în­ţeles), iar eu mi-am pierdut complet simţul mirosului stând timp de 40 zile între 16-18 ore acolo, în cizme de cauciuc şi cu pelerina de ploaie pe orice vreme (căci ţâşnea apă murdară peste tot).

 

În ziua de 30 iunie Curticeanu s-a simţit dator să ne arunce nişte felicitări pe ascuns şi să ne măr­turisească cum că tovarăşul in­trase la idei că n-o să fim în stare să închidem caseta la acel cot al plângerii, care mai demult s-a numit Podul Mihai Vodă.
Ing. Alexandru DOBRE

Citeşte mai multe despre:   special,   pană,   inceput,   podul,   badea

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de