Activiştii îi spuneau Baiazid

Redăm în continuare modul cum a rămas Constantin Dăscălescu în amintirile lui Dumitru Popescu şi Silviu Curticeanu.

"Am mai avut un muncitor promovat de N.C, scrie Dumitru Popescu. La rang foarte înalt - C. Dăs­călescu, surprins de prăbuşirea din Decembrie '89 în postul de prim-ministru al României. Acesta nu avea trăsăturile generaţiei proletare edulcorate, de după Dej, şi însuşi Ceauşescu l-a ţinut mult timp în rezervă, la judeţ, con­şti­ent că poate strica imaginea regimului său, pe care-l voia şlefuit, emancipat, suficient de evoluat să facă faţă des­chiderii spre Vest.

Dăscălescu ră­mă­sese un troglodit. Dispreţuia "de plano" cultura, manierele şi orice rigori morale în politică. În judeţul lui se bătuse orbeşte pentru in­vestiţii, nu atât ca să ofere po­pu­laţiei altă viaţă, cât pentru a-şi orna propriul curriculum vitae cu mari ctitorii, pregătindu-şi trambulina de lansare spre centru. Elena Ceau­şescu, marea nostalgică a mâinilor de fier proletare de altă dată, l-a determinat pe N.C. să-l aducă în Centrală, pentru început ca secretar cu agricultura, funcţie necunoscută pâ­nă atunci, şi, apoi ca numărul doi al Par­tidului, secretar organizatoric. Pe unde a trecut, Dăscălescu a tunat şi a ful­gerat, personalitatea lui ne­pu­tân­du-se închega şi exprima în ceva coe­rent, ci numai în exclamaţii radicale şi în sentinţe sumare, fără drept de apel.

Nu se jena de nimeni, era obraznic faţă de toată lumea, nu stima şi nu respecta nici o persoană, în afara celor doi de care depindea. Era eliptic, lipsit de argumente, dar categoric, univoc, inflexibil. Activiştii îi spuneau "Ba­iazid", având în vedere probabil porecla de "Fulgerul", a unui sultan, potri­vită poate ca tactică războinică, nu ca metodă de condu­cere paşnică. Observasem că are tupeul mitocanului, dar nu îi acordam atenţie; până când primii-secretari, foştii lui colegi, mi-au schiţat cu ocazia călătoriilor prin ţară, portretul lui de aproape. Îl detestau, nu fiindcă fusese promovat (devenindu-le sergent instructor), ci pentru că nu-şi mai recunoştea provenienţa din respectiva tagmă. Îl descriau ca pe unul dintre cele mai primitive instrumente de lucru folosite în cauze lipsite de acurateţe, unde nu aveau ce căuta scrupulele, ezitările, procesele de conştiinţă.

Ca prim-ministru, a primit în­săr­cinări de vechil; N.C. s-a dispensat de o capacitate conceptuală în fruntea guvernului, de o minte selectivă şi sintetică, închipuindu-şi că poate suplini singur aceste funcţii. I-a încredinţat lui C.D. însărcinarea să-şi ia o bâtă şi să-i caftească pe miniştrii sau cel puţin să izbească năpraznic în masa de şedinţe cu ea, pentru a în­spăi­mânta lumea. Când prezenta bi­lan­ţurile sau  programele guvernamentale, şi N.C. desfiinţa aceste do­cumente, fiindcă erau cu adevărat proaste sau fiindcă îi plăcea lui să-şi dea importanţă, Dăscălescu lua cu­vântul şi îi făcea pe miniştri albie de porci, uitând cu desăvârşire că cea mai proeminentă semnătură sub care fuseseră înaintate era a sa. N.C. îl privea cu greaţă şi uneori îi spunea de la obraz: «Dar tu n-ai văzut ce semnezi? Nu le-ai trimis tu spre aprobare?» Obrazul lui Dăscălescu era aşa de gros, că nu-i păsă de apostrofe şi continua să-şi bălăcărească nes­tingherit colaboratorii.

Odată, când N.C. a vrut să cu­noască părerea noastră expresă despre Guvern am spus că îl găsesc incompetent, incapabil să formuleze o politică economică raţională şi, în plus, lipsită de atribuţii clare, majore, pre­zen­tându-se într-o func­ţionalitate rutinieră, fără perspectivă. N.C. a preferat să închidă discuţia dintr-o dată, dezinteresat de asemenea opinii, iar primul-minis­tru nu mi-a mai dat bună ziua cel puţin un an, trădând o filialţie discretă cu Dănălache, C.D. a putut reedita, în conjunctura de­plorabilă a deceniului al nouălea, personajul sinistru pe care revirimentul politic de după 1965 îl aruncase la gunoi, ca dezgustător deşeu al dictaturii proletare."

"Încercam, când Andrei, când eu, să bolborosim ceva pentru a-l mai potoli şi a face şedinţa ce urma cât de cât suportabilă, şi-a amintit Silviu Curticeanu; (...) Îmi amintesc că odată, într-o astfel de situaţie, împreună cu Andrei, după ce am fost rugaţi cu insistenţă de primul-ministru să facem ceva ca să-l îmbunăm, am reuşit să-l aducem la sentimente normale, după ce i-am demonstrat că producţia realizase, totuşi, un procent de creştere de aproape 7%, iar în­ca­să­rile valutare erau substanţiale (peste 600 mi­lioane de dolari şi 500 mi­­lioane de ruble); în timp ce amândoi îi explicam lui Dăscălescu, epui­zaţi, modul de desfăşurare a ostilităţilor şi succesul nostru relativ, Ceauşescu ne cheamă din nou, de data aceasta pe toţi trei, fiind potolit, aşa cum îl lăsasem, pentru a organiza şedinţa cu miniştrii; nici nu intrăm bine în birou, şi primul-mi­nistru se repede să-şi facă o autocritică demago­gică, ba mai mult, să ţipe ca din gură de şarpe că nu este de acord cu "unii tovarăşi", care "iau în conside­ra­re numai procentul de creştere a pro­ducţiei şi volumul încasărilor, fără să se ţină seama de sarcinile planificate".

Am rămas trăzniţi, şi, ieşiţi afară din birou, eu am înjurat în sân ca un birjar şi, împreună cu Andrei, i-am promis lui Dăscălescu că altă dată o să aibă el plăcerea să asiste la citirea planului; din păcate, nu ne-am ţinut nici unul de cuvânt!"