Alexandru Ferkel: "Uite, Mihaela, au tras în noi. Ce fel de oameni sunt ăştia?"

Alexandru Ferkel este unul dintre cei 40 de martiri ai Timişoarei care, du­pă ce a fost ucis, a fost trimis în mare secret la Crematoriul din Bu­cu­reşti. Iar după ce a fost incine­rat, ce­nuşa sa, la fel ca a tuturor celorlalţi, a fost aruncată într-un canal din Po­peşti Leordeni. Cine a fost eroul-martir Ferkel? Un om simplu, acum uitat, care mai trăieşte doar în memoria Mihaelei, soţia sa.

Alexandru era sudor, lucra la IMAIA, întreprindere timişoareană care producea utilaje agricole. Era căsătorit, din 1983, cu Mihaela. Cu două decenii în urmă, familia Ferkel locuia la bloc, undeva pe Calea Girocului. Înainte de a se căsători, el avusese o garsonieră, pe care o vânduse, iar cu banii obţinuţi, ei şi-au cumpărat un apartament mai mare. Soţia lui povesteşte despre el:

"Era un om deosebit. Îşi iubea fami­lia. În felul său era un patriot, care îşi iubea şi ţara. Dar asta nu înseamnă că nu vedea că lucrurile merg din rău în mai rău. «Domne, România este atât de bogată şi atât de frumoasă, iar noi nu putem trăi omeneşte aici, acasă la noi. Nu se poate să nu ai dreptul să spui liber ce gândeşti. Uite Germania, acolo poţi să vorbeşti liber despre orice. Aici, cum deschizi gura, te şi ia Securitatea şi nu se ştie dacă te mai întorci viu»".

Era pasio­nat de lectură, citea foarte mult. Dar asculta şi Europa Liberă, de unde afla ce se întâmpla în lume. Mai grijulie, soţia îl tot îndemna să fie atent la ce vorbeşte cu prietenii ori la servicii. "Ai grijă ce spui, peste tot există «urechi» şi în vremurile astea nu poţi să te bazezi pe nimeni."

Viaţa lor era destul de dificilă. Soţul lucra noap­tea, iar soţia ziua, ca să poată avea grijă de copii, să-i ducă la şcoală, la grădiniţă. El îi ducea dimineaţa. Apoi mergea la cumpărături, în ge­neral strictul necesar. Lua magazinele la rând şi aducea acasă tot ceea ce se putea găsi.

Duminicile erau singurele zile în care familia se putea reuni, iar cei doi soţi discutau tot ce trebuia pus la punct pentru copiii lor. Nu-şi permiteau concedii. Deci nici în vara lui '89 nu s-au dus nicăieri. În schimb, în pu­ţi­nul lui timp liber, soţul ducea copiii în parc, cu bicicletele. Uneori îi mai ducea şi prin locurile unde copilărise el însuşi şi acolo le povestea despre bunicii pe care ei nu-i cunoscuseră. Doar în zilele în care "era în bani" îi scotea la cofetărie, unde le "făcea cinste" cu un suc şi o prăjitură.

Îşi dorea foarte mult ca situaţia să se schimbe şi la noi în ţară. Şi adeseori spunea prietenilor: "De ce la noi nu se poate, când în alte ţări este posibil? De ce în Vest se poate, iar aici nu? Nu suntem şi noi oameni la fel ca şi ceilalţi?". La un moment dat, la începutul lunii decembrie '89 i-a spus nevestei: "De­cât să trăieşti aşa, ca un un amărât, şi să fii rob în ţara ta, mai bine să nu fii deloc pe faţa pământului". Era un om deosebit de sensibil, deschis, care spunea tot ce avea pe suflet. Şi, chiar dacă situaţia lui materială era mo­destă, încerca să ajute pe oricine avea nevoie de câte ceva.


"PLUTEŞTE CEVA ÎN AER"
Ferkel îşi dorea un viitor mai bun, nu atât pentru el, cât pentru copiii lui. Dar n-a avut nici un fel de viitor. A murit la 17 decembrie 1989. Părea o zi obişnuită. Fusese de serviciu în schimbul II, dar dimineaţa nu a mai ajuns acasă. Lucra undeva în cartierul Freidorf şi a auzit de la colegi că "la Maria" s-au adunat oameni ca să-l păzească pe pastorul Tokes.

A ajuns acasă pe la 14:00-14:30 şi, fără să mai mănânce de prânz, i-a spus femeii că pleacă în centru să vadă ce se mai întâmplă pe acolo. "Nu ştiu, pluteşte ceva în aer, se simte ceva. Mă duc să văd ce o să fie." Pe la 15:45, s-a întors cu gândul să plece iarăşi, dar soţia i-a spus că nu-l mai lasă singur. Au plecat împreună, iar copiii mai mici au rămas în grija lui Alin, fiul cel mare. Când ieşeau pe uşă puştiul i-a întrebat unde se duc, iar ei i-au spus că se duc să le cumpere ciocolată.

La Catedrală se strânsese deja multă lume. În drum au văzut vi­trinele unor magazine, sparte şi de­vastate. În mod ciudat, furia distructivă anonimă se întinsese chiar şi asupra lampadarelor de pe străzi. Ceea ce le-a atras atenţia în mod special a fost un elicopter care survola centrul oraşului.

În scurt timp, pe Strada Alba-Iulia au apărut soldaţi, desfăşuraţi în linie de trăgători. Soldaţi care, la un moment dat, au început să tragă mai întâi în aer. Atunci şi-au dat seama că situaţia se deteriorează rapid. Soţia a vrut să plece, dar la început el n-a prea fost de acord. La insistenţele ei au decis totuşi că ar fi bine să se ducă acasă. Problema era pe unde, că peste tot apăruseră forţe de ordine care blocau centrul  oraşului.

În scurt timp, soţii Ferkel au ajuns în zona Politehnicii. "Acolo, pe stradă am găsit o bâtă fasonată ca acelea de baseball, pe care bărbatul meu a ascuns-o sub haină. «O s-o păstrez: cu bâta asta s-a făcut ceva, ori s-au spart vitrine, ori s-a distrus orice altceva»". Tot ocolind prin oraş în căutarea unei treceri mai libere, au ajuns pe Calea Girocului, unde s-au trezit faţă în faţă cu şase tancuri care, în mod ciudat, păreau a fi fost părăsite de echipaje. În jurul lor erau foarte mulţi oameni care blocau strada.

În scurt timp, soţii Ferkel s-au alăturat şi ei mulţimii. Mihaela îşi aminteşte că protestatarii cântau "Deşteaptă-te, române!". Apoi, în zonă a apărut un TAB cu servanţi care păreau mai în vârstă decât militarii în termen. Civilii erau paşnici, cântau şi nu erau deloc violenţi. Dar, o dată cu apariţia vehiculului blindat, spiritele s-au încins şi s-a început să se scandeze "Jos Ceauşescu!". De parcă asta ar fi adus mânia milita­rilor, de pe TAB a început să se tragă.

La început, civilii au strigat către mi­li­tari: "Nu trageţi, suntem ca voi, poate suntem rudele voastre". Nu i-a ascultat nimeni, iar primul care a căzut, secerat de un glonţ care l-a lovit în cap, a fost Dumitru Jugănaru. Trupul lui a fost totuşi luat de acolo şi a putut fi dus acasă. Chiar şi faţă în faţă cu moartea, oamenii au rămas pe loc, strigând în continuare la mi­litari: "Nu trageţi, suntem fraţii voş­tri". Bineînţeles că nu i-a ascultat nimeni, iar a doua victimă a fost un tânăr împuşcat în picior. Moment în care Ferkel a exclamat: "Uite, Mihae­la, au tras în noi. Ce oameni sunt ăştia?". Au fost ultimele vorbe pe care le-a mai putut rosti atunci: a fost lovit în abdomen de un glonţ venit dinspre cordoanele de militari. Asta se întâmpla în jurul orei 19:30.

Deşi rănit grav, Alexandru era totuşi conştient. Soţia a rugat pe cineva să o ajute să-l scoată de acolo, să-l ducă la spital. La început nu i-a răspuns nimeni, dar, într-un târziu, s-au găsit doi bărbaţi care l-au dus pe rănit la parterul unui bloc din zonă. Acolo, au fost primiţi de o femeie care avea un copil mic. Doamna Ferkel îşi amin­teşte şi acum, cu recunoştinţă, cum tânăra mămică a adus nişte scutece ale copilului, cu ajutorul cărora au improvizat nişte pansamente. Apoi, au vrut să cheme o Salvare, dar telefonul de urgenţă era mut. Văzând că timpul trece implacabil în def­a­voa­rea rănitului, soţia sa, împreună cu trei vecini ai gazdei au improvizat o targă cu care l-au scos din adăpostul provizoriu, oferit cu generozitate şi curaj.

Abia ajunşi în stradă, Mi­haela şi-a dat seama că rana este cu mult mai gravă decât păruse iniţial. Au ajuns la spital în jurul orei 21:30, şi acolo au văzut Salvările care ve­neau una după alta, pline cu morţi şi cu răniţi. Odată ajunşi în incinta Spitalului Judeţean, rănitul a fost preluat de o infirmieră căreia nu i-au spus decât numele lui, fără alte date de identificare.

Mihaela îşi aminteşte că a stat până după miezul nopţii şi abia acolo şi-a dat seama că în Ti­mi­şoara s-a tras ca la război, cu muniţie adevărată. "Abia atunci m-am îngro­zit cu adevărat şi mi-am spus: Bine, l-am adus la spital, dar ce o să se în­tâmple cu el peste câteva zile după ce o să se facă bine? Sigur îl arestează". În jurul orei două dimineaţa a plecat acasă, la copiii rămaşi singuri.

Luni, pe la 6:30 s-a întors la spital, să afle noutăţi despre soţ. A apucat să vorbească doar cu o asistentă, care nu i-a spus decât: "Doamnă, deocamdată nu ştim nimic. O să aflaţi mai târziu". Dar n-a mai aflat. Ulterior, pe la 11:30, spitalul  a fost înconjurat de Miliţie. Femeia îşi aminteşte că miliţienii erau conduşi de maiorul Iosif Veverca. Figura acestuia i-a rămas în minte, pentru că el i-a ameninţat pe toţi cei de faţă că, dacă nu pleacă de acolo, îşi descarcă arma în ei şi îi împuşcă pe toţi. "Atunci m-a mirat doar ura care i se citea în priviri când vorbea cu noi". Numele acelui "dur" l-a aflat mai târziu, în cursul anchetelor.

Fe­meia s-a dus acasă unde, ore la rând, a ascultat Europa Liberă. S-a mai în­tors la Spitalul Judeţean abia la 21 de­cembrie. Ajunsă acolo, a întrebat de soţul său, dar i s-a spus :"Doamnă, aici nu avem nici un Ferkel, încercaţi şi pe la alte spitale". Totuşi, când a plecat, o femeie, probabil o asistentă, i-a spus că în noaptea de 18/19 decembrie 1989, la Spitalul Judeţean au venit două sau trei maşini frigorifice în care s-au încărcat mai multe zeci de cadavre furate din morgă.

Dar abia după căderea lui Ceauşescu a putut să ia  legătura cu dr Dressler care, fără să vadă vreo poză, i l-a descris pe soţul ei, inclusiv hainele cu care fusese îmbrăcat. Dressler i-a mai spus că soţul său a fost împuşcat cu un glonţ care a explodat în interiorul cavităţii abdominale şi i-a rupt organele interne. Fapt care, oricum, nu i-ar fi dat nici o şansă de supravieţuire. Apoi, cu poza soţului în mână, femeia a plecat prin spital, să verifice traseul medical parcurs de el. La Clinica 2, dr Ivan i-a spus că rănitul a ajuns pe masa de operaţie, dar era prea târziu şi nu s-a mai putut face nimic pentru el. Cadavrul nu i l-a mai văzut însă niciodată.

Ulterior, din diverse mărturii, doamna Ferkel a dedus că la morga spitalului au fost selecţionate ca­da­vrele care aveau urme evidente de îm­puşcare. Aceia au fost furaţi şi  în­cărcaţi în dube frigorifice, care i-au dus la Crematoriul din Bucureşti ca să fie arşi pentru a li se pierde  urma de­finitiv. Încă de la început, în Ti­mişoara, s-au cunoscut numele ma­jorităţii morţilor furaţi şi incineraţi. Dar timp de câţiva ani s-a tot spus, oficial, că nu se ştie cine sunt iar pe seama lor s-au lansat tot felul de le­gende. De fapt, identitatea lor a fost ascunsă, pentru a masca implicarea tuturor factorilor de decizie. "Am tot sperat că, în atâţia ani de procese tărăgănate, se va afla câte ceva despre criminali. Nu s-a aflat nimic: procesele nu au făcut nimic altceva decât să muşamalizeze identitatea celor care au dat ordine şi au tras aici, la Timişoara. De fapt, procesele s-au făcut în favoarea ucigaşilor".