x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Amintirile lui Corneliu Mănescu: România fusese prima ţară socialistă cu ambasadă la Bonn

0
Autor: Lavinia Betea 04 Apr 2009 - 00:00
Amintirile lui Corneliu Mănescu: România fusese prima ţară socialistă cu ambasadă la Bonn /Arhivele Naţionale


Când Guvernul Republicii Fede­rale a Germaniei a anunţat retra­ge­rea ambasadorului său de la Bu­cureşti, fostul ministru de Externe care semnase la 31 ianuarie 1967 acordul de stabilire a relaţiilor diplomatice la nivel de ambasadă între cele două ţări, se afla deja în "domiciliu obligatoriu".



Consecinţă a "scrisorii celor şase", Corneliu Mă­nescu fusese mutat cu forţa într-o casă părăsită din Chitila. Din lo­cuinţa insalubră, fără radio şi televizor, izolat de vecini şi păzit conti­nuu de echipajele Securităţii, nu avea cum să ştie că relaţiile atât de greu înnodate între Bucureşti şi Bonn fuseseră rupte printr-un gest de mare afront politic: rechemarea ambasadorului vest-german de la Bucureşti.

Cu puţin înainte de a părăsi această lume, Corneliu Mănescu a evocat reuşitele diplomatice ale României din anii '70. O capodo­peră a lor apreciase că a fost relaţia cu RFG. Din interviul publicat editorial cu titlul "Convorbiri neterminate" (Polirom, 2001, reeditat în 2008 de Editura Compania în volumul "Partea lor de adevăr") reproducem în cele ce urmează câteva pasaje semnificative.

UN POPOR PE AMÂNDOUĂ BARICADE ALE "RĂZBOIULUI RECE"
Referitor la antamarea relaţiilor cu Germania Federală, cum vă apare dificultatea lor după atât timp? - l-am întrebat eu pe Corneliu Mă­nescu.

"Problema celor două Germanii apărute în urma războiului ilustrează bine cât de complicată a fost perioada «războiului rece»", a ră­s­puns fostul ministru de Externe al României (1961-1972) şi preşedinte al celei de-a XXII-a sesiuni ONU (1967-1968). Toată lumea care a trăit evenimentele ştia că, în urma capi­tulării necondiţionate a Germaniei, aceasta a fost împărţită de învin­gători - URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa - în patru zone de ocupaţie. Câştigătorii războiului urmăreau să facă din Germania o ţară incapabilă de agresiune militară. Într-atât de mare era oroarea faţă de ceea ce făcuseră naziştii în ţările ocupate - şi se descriau cu vârf şi îndesat aceste orori -, încât etnicii germani din Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria au fost expulzaţi forţat în Germania în perioada imediat următoare înche­ierii războiului.

Conferinţa de la Potsdam a trasat noile graniţe ale Germaniei şi a fixat condiţiile cre­zute necesare pentru a pune pacea (...) Totul părea să fie bine până la declanşarea neînţelegerilor între aliaţi. A început ceea ce s-a numit "războiul rece". Cele trei puteri care reprezentau lumea capitalistă - America, Marea Britanie şi Franţa - au acceptat unirea părţilor controlate de ei şi aşa a rezultat Republica Federală Germania (în 1949 - n.n.). Cealaltă zonă, aflată sub control sovietic, a devenit Republica Democrată Germană, ţară cu regim socia­list. (...) O lungă perioadă, de la pro­cla­marea Germaniei Federale şi până în 1963, cancelarul ei a fost un mare om politic, Konrad Adenauer. Ţara condusă de el a evoluat foarte bine. S-a industrializat puternic, a avut o democraţie stabilă, a beneficiat din plin de ajutor american şi a devenit în deceniul şapte un model de dezvoltare industrială. Se vorbea mult despre "miracolul economic vest-german".

Nu şi în Est, dincolo de Zidul Ber­linului, remarc eu. "Nici măcar est-ger­manilor nu le făcea plăcere să-i vorbească de bine pe conaţionalii lor, a menţionat Corneliu Mănescu. Aceştia aveau mereu tendinţa să-i acuze de fascism pe vest-germani, ca şi cum s-ar fi făcut o alegere a oamenilor înainte de a împărţi ţara. Nu pe unităţi teritoriale s-ar fi făcut divi­zarea şi ca o dovadă a diver­genţei între marile puteri, ci pe baza apartenenţei la fascism sau la comunism. (...) Nu o singură dată, Walter Ulbricht, conducătorul comuniştilor est-germani,  l-a servit pe Hruşciov în relaţiile pe care acesta voia să ni le impună în cadrul CAER."

PIEDICI POLITICE
În iunie 1955, după moartea lui Sta­lin şi după iniţierea de către Hruşciov a unei politici de "destindere", au început discuţiile în legătură cu statutul celor două Germanii. De tatonările făcute de URSS s-a folosit diplomaţia românească. "Vest-germanii puneau la baza relaţiilor lor externe aşa-nu­mita «doctrină Hallstein». Asta însemna că RFG nu întreţine relaţii diplomatice cu o ţară care recunoştea existenţa ca stat a celeilalte Germanii şi avea relaţii diplomatice cu ea. Or, noi, românii, făceam parte din CAER şi din Tratatul de la Varşovia împreună cu Germania Democrată.

La rându-le, est-germanii ne-au supus multor reproşuri din momentul încheierii acordului de funcţionare a reprezentanţelor comerciale cu RFG. (...) Pe măsură însă ce noi avansam în înţelegerile cu vest-germanii - şi prima relaţie directă s-a derulat la nivel de delegaţii economice, coordonate din partea noastră de Bârlă­deanu -, aveam de întâm­pinat tot mai multe greutăţi din partea est-germanilor. Acestea se vedeau în poziţiile exprimate în CAER."

Urmând exemplul românilor, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia şi-au deschis reprezentanţe comerciale în 1966 la Bonn. A fost un an când diplomaţia românească a avansat iar.

"Atunci a devenit cancelar Kiesin­ger, iar ministru de Externe Willy Brandt, cu care eu am avut mai multe întâlniri, şi-a continuat amintirile Corneliu Mănescu. Lucrurile n-au părut de la început mai uşoare, pentru că ei ne-au cerut, în vederea stabilirii de relaţii diplomatice, să recunoaştem în scris că Guvernul vest-german este unicul reprezentant al poporului german şi să recu­noaş­tem că Landul Berlinului aparţine Germaniei Federale."

POZIŢIA LUI CEAUŞESCU
"Pentru a menţine pacea în Europa trebuiau respectate acordurile în­cheiate la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi graniţele stabilite atunci, mi-a relatat Corneliu Mă­nescu. A le pune în discuţie însemna nerespectarea suvera­nităţii statelor. Prin urmare, noi spuneam că trebuie admisă existenţa a două Germanii şi a unui Land al Berlinului indepen­dent. Însă şi Germania de Vest voia să spargă tiparele şi să încheie relaţii diplomatice cu noi. Sigur că voiau să obţină cât mai mult pentru ei, de aceea au iniţiat aceste relaţii cu ţările socialiste cunoscute sub numele de «ostpolitik». Dacă au văzut că nu ne pot clinti din poziţiile noastre, au acceptat partea bună din ceea ce se putea. Au avansat propunerea să nu încheiem un tratat, ci fiecare dintre guvernele noastre să-şi exprime acordul pentru stabilirea relaţiilor diplomatice, iar în chestiunile de litigiu, prin scrisori separate, să ne exprimăm poziţia oficială.

Conform poziţiei hotărâte la nivelul condu­cerii, în numele Ministerului de Externe, am trimis o scrisoare omologului meu în care afirmam că înţelegerile noastre nu implică suveranitatea şi jurisdicţia statelor. (...) La Bucureşti a venit o delegaţie vest-germană pentru a pregăti vizita mea la Bonn. Simultan, delegaţii vest-germane, cu misiuni asemănătoare, s-au deplasat la Praga şi Budapesta. Neliniştită de aceste discuţii, condu­cerea est-germană a propus ca la începutul lui februarie să aibă loc la Berlin o consfătuire a miniştrilor de Externe din ţările socialiste în ve­derea adoptării unei poziţii comune în relaţiile cu Germania Federală. Sesizând pericolul - printre altele ni se recomanda amânarea tratativelor în curs -, în înţelegere cu vest-germanii am fost trimis şi primit la Bonn mai devreme decât fusese stabilit. Cu Willy Brandt, ministrul lor de Externe, am semnat tratatul ca între ţările noastre să se stabilească relaţii diplomatice la rang de amba­sadori extraordinari şi plenipo­tenţiari."

În discuţia noastră am reiterat şi informaţiile din alte surse. Când semnase cu Guvernul vest-german stabilirea relaţiilor diplomatice, Ceauşescu a încheiat şi un acord prin care Germania Federală se obliga să achite Guvernului român o taxă pe cap de cetăţean în schimbul aprobării de emigrare a aces­tuia. Sumele variau între 4.000 şi 10.000 de mărci germane, în funcţie de vârsta şi calificarea etnicului german, citisem eu. Ce ştiţi despre acest acord? - l-am întrebat pe Corneliu Mănescu.  "Nu Ministerul Afacerilor Externe se ocupa de emigrări, a fost răspunsul lui. Prin urmare, nu eram informat asupra numărului celor care plecau de vreme ce nu se dădea nici publicităţii ceva. Cu atât mai puţin cunosc despre sumele care se plăteau."

Citeşte mai multe despre:   special,   externe,   diplomatice,   germania

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de