Anul de după....

Dr Lavinia Stan este în prezent profesor în politici comparative la Universitatea St. Francis Xavier (Canada). Proaspăt absolventă de ASE, în 1989 avea o "situaţie deosebită": părinţii, cercetători în bio-chimie şi ingine­rie, "rămăseseră afară", iar ea îşi făcea primul an de stagiatură în Transilvania.

În mare măsură, pentru mine, anul 1989 a fost "anul de după", deoarece traiectoria vieţii mele a fost decisiv schimbată în vara lui 1988, atunci când părinţii mei au reuşit să "fugă" în străinătate. Fuga nu a fost una adevărată - în ritm susţinut, de pierdere a urmei -, ci o deplasare legală la sfârşitul căreia au refuzat (ilegal) să revină la Bucureşti.

Sub regimul Ceauşescu, regimul cercetătorilor era unul eminamente ingrat, care însă oferea şi avantaje nepermise majorităţii largi a societăţii. Dacă cercetarea avea în vedere domeniile "exacte", ideologizarea era minimă, iar libertatea de acţiune mai mare, deşi cercetarea în ansamblul său era prost finanţată, institutele erau conduse de figuri politice, iar întreaga lor activitate era strict supravegheată de Securitate. Cu toate acestea, cercetătorii erau încurajaţi să-şi publice studiile, pentru a demonstra libertatea de expresie de care se bucurau; erau susţinuţi financiar pentru a participa la conferinţe internaţionale, pentru a-şi dovedi libertatea de mişcare şi a arăta lumii vitalitatea cercetării româneşti; şi erau lăsaţi să beneficieze de specializări în afara graniţelor ţării, uneori de mai lungă durată, pentru a se perfecţiona şi a se pune la punct cu noutăţile apărute în domeniul lor. În ceea ce priveşte călătoriile peste hotare - care erau avantajele cele mai râvnite -, regula era simplă. La fiecare doi ani puteau pleca într-o ţară capitalistă, iar între aceste călătorii destinaţia putea fi doar o altă ţară tovarăşă, socialistă.

Începând din anii '70, părinţii mei au urmat şi ei această regulă, deplasându-se anual în Franţa, Statele Unite, Germania, Anglia, Italia, Danemarca, dar şi la Moscova, Havana, Chişinău, Sofia, Kiev, Praga. Am crescut ştiind pe de rost principalele exponate din Galeria Uffizi şi Muzeele Guggenheim şi Louvre sau scenele Capelei Sixtine, memorizate atent dintr-o serie impresionantă de diapozitive colectate cu veneraţie de-a lungul anilor şi revăzute deseori în după-amieze tihnite de duminică împreună cu alţi membri ai familiei, prieteni şi vecini.

Înţelegeam fundamentele şi repetam curio­zităţile: în America de Nord, copacii sequoia erau mai groşi decât oricare arbore din România; dimensiunile impresionante ale Grand Canyon-ului nu puteau fi înţelese decât la faţa locului; Mount Rushmore nu era echivalentul ideologic al Bulevardului Victoriei Socialismului; dacă exista, într-adevăr, o criză economică mondială, ea nu afecta Danemarca, unde mâncarea se găsea din abundenţă, curentul nu se tăia şi trenurile veneau la timp; oamenii din Vest păreau a fi mai fericiţi, mai sociabili, mai bine îmbrăcaţi, mai mulţumiţi decât eram noi. Nu am avut niciodată permisiunea de a vizita o ţară ca­pi­talistă cât am trăit sub regimul comunist, însă op­ţiunea mea a fost luată în lipsa experienţei directe: doream să trăiesc în Occident. Cu disperare şi urgenţă.

Tocmai de aceea, luni bune înainte ca mama să plece din România, am încercat împreună cu sora mea să o convingem că nici unul dintre noi nu avea un viitor decent în România şi situaţia nu se putea îmbunătăţi curând. Toate conversaţiile se desfăşurau în bucătărie, într-un mic cotlon, între frigider şi aragaz. Eram convinsă că, dacă nu voi ieşi din ţară, voi muri sub un regim care-mi displăcea şi mă speria. Detestam pantofii proşti pe care cu greu îi găseam în comerţul socialist; detestam cozile lungi la dentistul celebru care primea cadouri exorbitante pentru a pune o plombă la două măsele şi a-ţi umple gura de sânge, fără anestezic; detestam programa şcolară şi memorizarea cerută la fiecare curs; detestam frigul care trecea neobservat profesorilor şi vecinilor; detestam mocirla din staţia de tramvai de lângă fosta Biserică Sf. Vineri, în care singurii mei pantofi decenţi, albi, se afundau lipicios; detestam pa­teurile unsuroase cu brânză şi carne, singurele co­mestibile în vreme de restrişte; îmi detestam colegii de facultate, profesorii, rudele, trecătorii de pe stradă şi vecinul care păstra portretul lui Ceauşescu în bucătărie. Şi, mai ales, detestam micul oraş transilvănean în care fusesem "aruncată" prin repartiţie - nu existau autobuze, străzile nu erau luminate, magazinele erau mereu goale, iar gara (unica mea legătură cu lumea) mirosea urât şi era mereu părăsită.

În decembrie 1989, am revenit scurt în Transilvania pentru a-mi plăti şcolarizarea la aceeaşi fabrică de pantofi de unde mi-am dat de­misia tocmai în timpul Congresului al XIV-lea al PCR.

Statul român îmi finanţase edu­caţia universitară; aveam obli­gaţia legală, cum mi se explicase într-o scrisoare oficială a Ministerului Muncii, să muncesc trei ani la locul de muncă primit prin repartiţie; legal, demisia nu putea exista, însă juristul fabricii mă sfătuise să-mi dau demisia "oral" şi să achit ulte­rior contravaloarea şcolarizării.

Atunci, pe drumul spre Alba Iulia, mi s-a întipărit în minte cea mai puternică amintire pe care o am despre 1989: un cer roşu brăzdat de nori lungi gri şi negri. Deşi nu cunoşteam detaliile precise, ştiam că la Timişoara "se întâmpla ceva" care o speriase destul de mult pe mama ca să dea telefon în România să întrebe unde suntem, dacă ni s-a întâmplat ceva şi să ne îndemne să fim atente. Cerul reflecta evenimentele acelor zile, ruptura sânge­roasă de trecut, incertitudinea pre­zentului şi speranţele pentru viitor. Roşu şi negru, culori ireale pentru o boltă cerească ce varia de obicei între gri şi albastru.

Am plătit cei 3.500 de lei la fabrica radicalizată peste noapte. Poarta mare nu mai era păzită ca odi­nioară, se putea intra şi ieşi uşor. Contabilul-şef fusese pus la respect de muncitorii revoluţionari, care îl avertizaseră că ei cunoşteau foarte bine ceea ce avusese deja loc la Timişoara. Biroul directoarei era părăsit - staţia enormă de telefon, prin care se zvonise că ea ascultase odinioară convorbirile din diversele birouri era abandonată. O cu­noştinţă era nemulţumită că o rudă de-a ei, ofiţer de Securitate şi diplomat din Bucureşti, fusese ame­ninţată în mod deschis de un vecin.

În Bucureşti, toată tinerimea era atunci în stradă. Umblam victorioşi pe mijlocul lui Magheru, care acum ne aparţinea. Câştigaserăm, puteam să emigrez acum fără consim­ţă­mântul nimănui, doar pentru că aşa doream. Ciudat, dar nici în timpul şi nici după Revoluţia din 1989, nici măcar o clipă, nu mi-am pus problema că aş fi putut să nu emigrez, că aş fi putut continua să trăiesc în România. Daca mi-aş fi ridicat aceste întrebări, viaţa mea ar fi fost, poate, alta.