Au strigat primii: "Jos Ceauşescu!"

La 15 noiembrie 1987, pe străzile Braşovului s-a strigat pentru prima dată "Jos Ceauşescu!". Muncitorii braşoveni au fost singurii români din acea vreme care au avut curajul şi demnitatea să înfrunte regimul. Pe faţă, fără ocolişuri, fără să aibă vreun sprijin de undeva. În acest timp, peste tot în Est, comunismul trăgea să moară.

Începutul le-a aparţinut lu­cră­torilor din Secţia 440 a Întreprin­derii "Steagul Roşu". De câteva luni, directorii uzinei obişnuiau să re­du­că salariile muncitorilor, oamenilor spunându-li-se că erau "sancţionaţi" pentru nerealizarea planului economic.

La sfârşitul anilor '80, indicatorii de realizat de fiecare întreprindere erau stabiliţi la niveluri atât de ridicate, încât erau practic imposibil de realizat. Pentru aceasta cineva trebuia, desigur, să plă­tească. Şi plăteau, deopotrivă, mun­citorii şi "factorii de răspundere": primii pentru că nu munciseră suficient, ceilalţi pentru că le permi­seseră să nu muncească. La "lichidare", angajaţii constatau deseori că le lipsea şi până la jumătate din re­tribuţie, în funcţie de categoria la care erau încadraţi. În plus, banii se primeau cu întâr­ziere. După vechi­mea în muncă şi orele lucrate, la fiecare dată de 11 ale lunii, muncitorii trebuiau să pri­meas­că restul sa­lariului, care ajungea la aproximativ 2.000 de lei.


"HAIDEŢI CU NOI!"
De data aceasta, salariile au în­târ­ziat trei zile.
Înnebuniţi de frigul din case şi din fabrică, de penuria de alimente, de prăpastia dintre prezentul din propagandă şi realităţile cotidiene, de neplata salariului şi de multe altele, muncitorii Secţiei 440 din schimbul trei au întrerupt lucrul în noaptea dinspre 14 spre
15 noiembrie.

Secţia respectivă cuprindea aproximativ 90 de lucrători, distribuiţi în trei ateliere. În ciuda numărului restrâns, aceştia au avut curajul să-i "radicalizeze" şi pe ceilalţi. "N-am ieşit afară, pentru că era ofiţer de serviciu şeful de secţie din tura de noapte, şi-a adus aminte Aurel Bejenariu, lucrător la 440. Maistrul era plecat în concediu, eram în grija unui şef de echipă, care era muncitor ca şi noi, şi nici n-a avut intenţia macăr să ne oprească. Deşi aveam de lucru, nu am mai vrut să lucrăm. Eram atât de disperaţi, încât nu credeam că poate să fie ceva mai rău!"

Valer Ghelase, şeful de secţie, a încercat în zadar să-şi întoarcă la lucru colegii care insistau să afle când le vor fi plătite salariile. Nu a putut să le ofere nici o explicaţie, încercând în schimb calea "dialogului". Ghelase a redactat o listă cu câte trei lucrători din fiecare ate­lier, care să-şi exprime separat doleanţele, dar muncitorii au înţeles că era o tactică de a sparge unitatea "revoltaţilor".

În cor, cei de la Secţia 440 au refuzat discuţiile cu condu­cerea fabricii, aşteptând venirea dimineţii şi a colegilor din schimbul I. Între timp, muncitorii altor secţii, convinşi de îndemnul "Haideţi cu noi!", s-au alăturat şi ei protestatarilor din 440 şi, pentru a opri formarea unor grupuri masive de revoltaţi, şefii de secţie au blocat uşile halelor în care lucrau. Spre 9:00 dimineaţa, grupul nemulţumiţilor crescuse la aproximativ 1.000 de persoane, iar după puţin timp ajunsese să cuprindă aproape întregul colectiv al uzinei.

"Era o masă de oameni care nu mai putea fi ţinută în frâu şi nu avea lider, îşi aminteşte Aurel Bejenariu. La câtă nemulţumire se acumulase, orice violenţă era justificată. Nu necesară, dar era o supapă de refulare. N-a existat o presiune asupra muncitorilor să vină neapărat, fiecare a acţionat conform liberei conştiinţe."

Un reprezentant al conducerii, venit să "le bage minţile în cap", a fost huiduit şi alungat de puhoiul care se formase în incinta uzinei. Mulţimea s-a deplasat la Palatul Administrativ, sediul conducerii uzinei, aflat în interiorul fabricii "Steagul Roşu". În loc de lămuriri în legătură cu banii lor, oamenii au primit ameninţări din partea conducerii. Au înţeles că dreptate pot cere doar de la Primărie şi au decis să plece spre "oraş", la Comitetul Jude­ţean de Partid, aflat în centrul Braşovului. Conform propagandei partidului, ceea ce fă­cuseră ei era întru totul legal şi îndreptăţit.


"JOS CEAUŞESCU!"
Deşi nemulţumirea cuprinsese întreaga suflare a uzinei, puţini au avut curajul să plece spre sediul PCR din Braşov. De teama represaliilor, unii au preferat să se întoarcă la lucru, astfel încât pe poarta întreprinderii au ieşit vreo 200 de oameni. Unii îşi schimba­seră în grabă salopetele cu hainele "civile", imaginându-şi că vor putea astfel scăpa de o posibilă identificare din partea organelor de represiune, Miliţia şi Securitatea.

Culorile salopetelor constituiau indicii sigure despre provenienţa lucrătorilor din secţii. Cei de la "Sculărie" aveau uniforme vişinii, iar cei de la "410" - albastre. Cum protestatarii nu-şi confecţionaseră din timp pancarte, au smuls steagurile de la intrarea în întreprindere, anume ridicate pentru a celebra alegerile din acea zi.

În primă fază, din piepturile celor 200 de oameni au izbucnit strigăte de nemul­ţumire precum: "Vrem mâncare!", "Vrem căldură!", "Vrem banii!", "Hoţii!" şi "Vrem duminica înapoi!", iar la un moment dat s-a cântat "Deşteaptă-te, române!". Cum coloana se deplasa pe artera Calea Bucureşti spre centrul Braşovului, numeroşi braşoveni au "pactizat" cu muncitorii din "Steagul Roşu", astfel încât la Comitetul Judeţean au ajuns mult mai mulţi decât plecaseră. Tot mai înverşunaţi, oamenii au scandat împotriva regimului comunist. Lozincile "Jos comunismul!" şi "Jos Ceauşescu!", la început timide, se auzeau cu putere în Braşov, în miezul zilei de 15 noiembrie.

La sediul partidului, pe demonstranţi i-a cuprins furia: clădirea era garnisită cu mobilă luxoasă şi candelabre impunătoare, iar frigiderele ticsite cu produse alimentare la care braşovenii de rând abia visau. În semn de protest faţă de huzurul autorităţilor locale, revoltaţii au spart geamuri, au ars publicaţiile oficiale de partid şi şi-au împărţit mâncarea. Sub pretextul tulburărilor de la sediul de partid, trupele din Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă au intervenit în forţă, împrăştiind cu brutali­tate şi arestând manifestanţii. Ceea ce-i aş­tepta era de neimaginat în lumea de­mo­craţiei socialiste!