x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Autocenzura, mai a dracului decât cenzura

Autocenzura, mai a dracului decât cenzura

de Razvan Barbulescu    |    19 Mai 2009   •   00:00
Autocenzura, mai a dracului decât cenzura

Desfiinţarea cenzurii în România cu trei zile înaintea cutremurului din martie ’77 părea să aibă semnificaţia unui semn de oarecare liberalizare – dezgheţ – dezmorţire, cum vreţi să-i ziceţi. Ceauşescu procedase şmeche­reşte: "Ce nevoie avem de cenzură, suntem toţi comunişti....".



Până atunci ziarele erau citite de un cenzor de la Direcţia presei, funcţionar care răspundea politic de conţinutul ziarului şi-i aplica ştampila BUN DE TIPAR. Citea, semna, răspundea. Lui i se spărgeau în cap eventualele re­proşuri. Uneori, rar, se şi putea discuta cu cenzorul, mai tăiai tu, mai re­nun­ţa el, dar satisfacţiile erau mini­me. În edituri se proceda la fel. Fără ştampila cenzurii nu se tipărea nimic în România.

1 martie 1977. Ţara a trecut de la cenzură la autocenzură, aşa cum se schimbă ora de vară peste noapte. Dădeam cesurile înainte. Trecerea era destul de confuză, nimeni nu prea ştia ce înseamnă, iar scriitorul Eugen Barbu se arăta prudent: "Nu vă bucuraţi prea tare, s-ar putea ca autocenzura să fie mai a dracului decât cenzura". Aşa a fost. Partidul miza totul pe frica ta.

"Desfiinţând" cenzura, Ceauşescu îşi făcea o imagine de conducător democrat. De fapt, instituia un control de partid direct. În comunism, spaima te făcea mai catolic decât cenzorul. Suflai şi-n iaurt. Aşa-zisa autocenzură era aprobată de activiştii secţiei de presă a CC. Într-o măsură rezonabilă, puteai discuta destul de liber cu ei pe marginea textelor.

În par­ticular spuneau una, în funcţie alta. Dacă ar fi scris ceea ce gândeau, se respingeau singuri. Altfel nu-i pu­teai invidualiza. N-aveau chip. Erau o instituţie: Secţia de presă a CC. Funcţia îi obliga să aibă o atitudine justă, intra în fişa postului.

De pildă, un astfel de personaj îl mustra într-o zi pe fostul meu coleg Nicolae Cris­tache, pe atunci secretar general de redacţie la Flacăra, cu superioritatea unei boiereli de partid: - De ce vă amestecaţi, mă, în toate mizeriile (era vorba de anchetele re­vistei)? Din tot ce se întâmplă în ţara asta nu vedeţi decât porcăriile? Sunt astea un fenomen? Sunt tipice pentru schimbări? Măi Cristache, sunt epo­pei, mă, se înalţă ctitorii, uite ca­na­lul, metroul, Dâmboviţa, Casa Po­po­rului, măi Cristache, sunt nişte oa­meni minunaţi acolo, scrieţi, mă, de ei....

Cristache: Păi e plină revista de ei? Nu despre ei scriem? Majoritatea paginilor... Anchetele sunt pe o pa­gină...

Activistul CC: Da, mă, îţi spun în interesul tău, nu-ţi fac bine, astea sunt murdării, urâţesc lumea...

Cristache: De unde credeţi că luăm întâmplările, nu din scrisorile oamenilor muncii? Şi despre mi­ze­rii nu trebuie scris? Âştia nu există?

Activistul CC: Da, mă, dar un ins duşmănos înţelege că poporul e la fel ca nenorociţii ăia din articolele voastre. Vrei să critici? Critică, mă, frizerii, coafezele, p-ăia de la ghişee, aprozariştii, portarii de spital şpăgari... Lăsaţi, mă, anchetele, că nu anchetaţi voi în ţara asta...

A avut gura aurită. Termenul de anchetă (de presă) avea să fie in­terzis, presa nu era organ de an­chetă, "ce, anchetează ea membrii de partid, organele locale, procu­rorii?" La fel ca şi alte cuvinte, Dumnezeu (înlocuit, de regulă, cu destin, soartă), biserică (monument), moar­te (deces), sex (fără înlocuitor). După cum oamenii muncii, atunci când se adresau vreunui ziar, nu mai "reclamau", ci sesizau, propuneau. Nu poţi să reclami partidul.   

În nomenclatorul de meserii al României, jurnaliştii erau lucrători în presă, prestatori de ilustrate cu succese şi realizări pentru imensa gazetă de perete care era presa.

Secţia de presă nu spunea întotdeauna explicit ce merge şi ce nu. Îţi arunca întrebări de genul: "Voi credeţi că atitudinea ăstuia (perso­naj din articol) caracterizează Româ­nia azi?" Sau: "Asta e o problemă serioasă astăzi când ţara are lucruri mult mai importante de rezolvat? Voi credeţi că în spanacul ăsta stă agricultura noastră, lăsaţi, măi frate, organele locale de partid să an­che­teze lucrurile". Paranteză: spanacul de mai sus era reclamaţia inginerului zootehnist din Berevoieşti - Argeş, pus pe liber de preşedinta CAP-ului, care îl reclamase la partid că îi mor animalele de foame, pentru că omul lipsea de la învăţă­mân­tul politic.

Dacă tu, lucrător în presă, te ocupai cu prostii din astea, cum puteai să le comunici convingător cititorilor marile adevăruri ale timpurilor pe care le trăiai? Ţara avea probleme fundamentale, pe măsura reali­ză­rilor, şi noi veneam cu idioţenii. Fun­damentale erau cuvântările kilo­metrice ale lui Ceauşescu. Autocenzura de la Secţia de presă "te ajuta" să cauţi experienţe mobilizatoare, să "cercetezi resorturile" care-i făceau pe unii eroi ai muncii socia­liste, să "descoperi modelele" în stare să debiteze citate din bro­şurile de partid.

Un articol despre căminul-spital de la Sebeş Alba, unde-şi duceau zi­lele ultimii mari mutilaţi de răz­boi, paraplegici, bolnavi fără vreo şansă de vindecare, nu mai era un spanac. Era un atac la societatea socialistă multilateral dezvoltată, o inconş­tien­ţă faţă de eforturile partidului, ale secretarului general personal. Cei internaţi, aproape patruzeci de oameni, grav răniţi în timpul ultimului război, trăiau o tragedie. Luptaseră pentru România şi mureau încet într-un azil cu mâncare de 17 lei pe zi. Pensiile le lua azilul pentru a se acoperi suma întreţinerii luna­re. Statul le dădea o pijama la doi ani, o cămaşă şi o pereche de pantaloni la trei ani, o pereche de papuci la patru ani, un pachet de ţigări la trei zile.

Ancheta din Flacăra a fost măcelărită, scoate şi aia, tai-o pe ailaltă, încât articolul devenise un imn al paraplegicilor, care, graţie efor­turilor partidului, umanismului societăţii, trăiesc bine spre ex­cep­ţional, ca să-i poată mulţumi to­varăşului Ceauşescu pentru grija şi omenia sa. Retragerea articolului ar fi fost considerat ca un gest de frondă faţă de observaţiile îndreptă­ţite al "autocenzorului".

Indignarea activiştilor CC puteau viza şi subiecte fireşti în orice ţară şi în alt timp, dar jignitoare pentru poporul român, cum a fost soarta unui serial despre "bunele ma­nie­re", simple articole de utilitate practică. Propunerea era "burgheză", jurnaliştii "nebuni", fiindcă ofensează oamenii muncii. "Aţi înnebunit, nu ştie poporul cum să se poarte?... Îi în­văţaţi voi pe oamenii care au moş­te­nit bunul-simţ dintotdeauna al ţă­ranului nostru? Îi învăţaţi voi pe muncitori să-şi educe copiii când ei ştiu să construiască o ţară?".
Secţia de presă a CC devenise conştiinţa trează a "lucrătorilor în presă".

×
Subiecte în articol: special presa