Autofinanţarea culturii: Teatrul, între matricole şi răţoi de vată

În anul 1975, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România emitea Decretul nr. 151 privind auto­fi­nan­ţarea unor activităţi ale instituţiilor de stat. În articolul 1 al documentului publicat în Monitorul Oficial nr. 130 din 12 decembrie 1975 se menţiona:

"În scopul dezvoltării unor activităţi producătoare de venituri şi pentru realizarea unor acţiuni proprii fără finanţare de la buget, instituţiile de stat pot utiliza veniturile realizate din sursele prevăzute în anexa nr. 1, în vederea autofinanţării integrale sau parţiale a cheltuielilor". Aici intrau şi veniturile realizate de teatre şi instituţiile artistice-muzicale din: vân­za­rea biletelor de intrare la spectacole, vân­zarea programelor de sală, în­chi­rie­rea sălilor de spectacole, precum şi alte venituri şi subvenţii de la buget.
Decretul a fost, ulterior, mutilat de Ceauşescu, actorii fiind trimişi la pe­riferia profesiei, iar teatrele aruncate, pentru mulţi ani, în obscuritate.

Ca să înţelegem astăzi resorturile după care continuau să funcţioneze în 1989 teatrele - şi mai ales teatrele de pro­vincie, pentru care subvenţiile de la buget erau limitate -, în ciuda greutăţilor de tot felul şi a poverilor autofinanţării, să facem radiografia unei astfel de instituţii de cultură.

Înfiinţat în 1948, într-un moment de elan, când se deschiseseră vreo 15-20 de "teatre de stat" prin toată ţara, oare ce devenise Teatrul Bacovia din Ba­cău în preajma Revoluţiei? O coo­pe­­rativă în care se făceau de toate şi în care "imperios necesar" era să se în­de­plinească planul. Uneori, producţia de matricole făcea să se plătească sala­riile la timp; la fel, producţia de vată de zahăr sau, ceva mai târziu, chiar chi­riile pentru jocurile mecanice înghesuite prin holurile de intrare decorate în stil neoclasic.
ÎN SALĂ
Să aruncăm un ochi în sala de spectacole. Iarna, frig; vara, prea cald. Mi­rosul de insecticid şi de dezinfectant pen­tru instalaţii sanitare însoţea spectatorul de la începutul şi până la sfâr­şitul piesei. Cel puţin o dată pe săp­tămână, unitatea militară de lân­gă gară trimitea o companie de soldaţi la teatru. O coloană nesfârşită de uniforme se înşiruia înaintea intrării, semnalând că armata e pe cale să se cul­turalizeze "la ordin".

Un alt grup compact de spectatori îl reprezentau liceenii, deşi, dintre ei, erau destui care preferau să plătească biletul, fără a mai ajunge şi în sala de spectacol, mai ales dacă era o zi de joi, de sâm­bătă sau duminică, atunci când fun­c­ţio­nau şi discotecile din oraş. Exista însă o regulă: când veneau soldaţii la tea­tru, nu se dădeau bilete la spectacol pentru liceeni.

O altă categorie pentru care funcţiona sintagma "educaţie prin cultură", o reprezentau elevii de la casele de copii ori cei de la centrele de ree­ducare. Se remarcau şi ei prin ceva: tăiau fâşii mari de pluş din fo­tolii. Bine, că nici fotoliile nu mai erau tot atâtea ca la început, contabili­ta­tea desfiinţând primele două rânduri, ca să determine un plan de ve­nituri mai mic la numărul de specta­tori.


PE SCENĂ
Asta era în sală. Pe scenă se pe­rin­dau mai multe garnituri de actori. Unii erau din afara teatrului: coope­rative de invalizi, de croitori şi de fri­zeri se grăbeau să urce pe podiumul pe care jucaseră George Vraca şi Niculescu-Bruno, pentru a-şi prezenta bi­lanţul anual de activitate.

O confe­rinţă de bilanţ aducea teatrului tot atâ­ţia bani cât un spectacol cu 10 actori. De aici şi întrebarea: noi mai trebuie să şi jucăm? Şi, totuşi, actorii ju­cau. Spectacolele din anii aceia erau de mai multe feluri: unele, de un succes in­contes­tabil, cum ar fi "De ce dormi, iu­bito?" de Jos Vandeloo, care a avut sute de reprezentaţii, menţinându-se pe afiş aproape un deceniu, sau spu­moa­sa comedie a lui Pierre Chesnot, "Operaţia Lifting", ambele regizate de I.G. Russu.

La polul opus erau spectacolele de doi bani, făcute la comandă sau în baza unor interese oculte. Unul dintre acestea a fost "Moartea şarpelui" de Nicolae şi Elena Roşu. Nicolae Roşu, căpitan activ de securitate, reuşise să-şi promoveze prin relaţii această piesă fără valoare literară, despre fanatismul religios. Ce l-o fi găsit, totuşi, pe criticul dramatic des­tul de abil precum Dinu Kivu să scrie în revista Teatrul că "meritul debutanţilor Elena şi Nicolae Roşu e tocmai de a ne fi atras atenţia că, da, incredibilul e, totuşi, adevărat (sic)"?.

Un alt spectacol catastrofă care s-a jucat însă de câteva zeci de ori la comandă (pentru că autorii făceau, nu de puţine ori, presiuni, pentru a primi drepturi de autor după valoarea încasărilor fă­cute) a fost "O şansă pentru fiecare" de Radu Feldman Alexandru (actualul Radu F. Alexandru). O piesă despre u­te­ciştii de dinainte de război şi depre călăii lor capitalişti.

O bazaconie doctrinară, de care chiar şi autorul cred că, astăzi, "se delimitează". Mai erau spectacolele făcute la Casa de Cultură a Sindicatelor în care erau aduse laude Partidului şi Tovarăşului, spectacolele de muzică şi poezie patriotică, prezentările ocazionale...
ÎN CULISE
Să aruncăm acum o ultimă privire în spa­tele scenei, pentru că, fără culise, "spectacolul tea­trului" nu este complet. Auto­fi­nan­ţarea, pe lângă imensa capacitate de a sacrifica tea­trul românesc, a avut o singură calitate: a pus mintea în mişcare, determinându-i pe ma­nageri să găsească soluţii acolo unde totul pă­rea im­posibil de continuat. (În paranteză fie spus, această luptă cu condiţia umană pare a conti­nua şi astăzi.)

Ca să înţelegem anomalii­le sis­te­mului de atunci, să trecem în revistă câteva personaje ale timpului. Prim-secretar al "judeţenei de partid" era de doi ani Ion Bogdan Băluţă, venit de la Botoşani, o dată cu Ste­lian Preda, fost director al Teatrului "Mi­hai Eminescu", şi cu soţia acestuia, Genoveva, actriţă-păpuşar. Preda a fost numit re­pede director al instituţiei de cultură din oraş şi au primit imediat de la stat şi un apartament, situat chiar în uşa teatrului. A schimbat şi vechea Dacie 1100 cu una nouă, 1300. Apoi, pentru că aşa o cereau timpurile, a de­venit dirijorul curbei de sacrificiu, la "Bacovia".

Instituţia se afla, ca şi Filarmonica, Biblioteca şi Muzeul, în plină epocă de "auto­finanţare". "Autofinanţare" - carevasăzică banii pentru salarii, spectacole şi întreţinere nu mai veneau decât într-o măsură prea mică de la bugetul judeţului şi aproape orice cheltuială trebuia susţinută din venituri proprii. Nici vorbă, ca acum, să găseşti un "sponsor"! Aşa că actorii, după orele de repetiţie şi până la ceasul spectacolului, treceau la alte îndeletniciri, care nu aveau nici în clin, nici în mânecă de-a face cu ceea ce învăţaseră ei la IATC.

În atelierul veşnic îngheţat al pictorului decorator Silviu Rogojinschi, ei imprimau cu vopsea galbenă, după un şablon, bu­cată cu bucată, sute şi mii de matricole. Li­ceenii care veneau sea­ra la piesele de teatru, aplaudându-i în pi­cioa­re pe artişti, nici nu bănuiau că poartă pe mâ­na stângă obligatoria matricolă la care trudiseră actriţele Constanţa Zmeu sau Ioana Ene, partenere pe scenă, dar şi "la matricole".

Dacă un drama­turg s-ar inspira astăzi din experienţa acelor ani, ar trebui să introducă în piesă şi ur­mă­torul dialog: "Tu ce vopseşti?". "Liceul Econo­mic. Tu?" "Eu fac matricole pentru liceul de sport." Dar matricolele nu se pictau tot anul. Era muncă... de sezon.

După ce erau finalizate co­menzile, trebuia să gă­seas­că altceva de fă­cut. Cineva a inventat "răţoii de vată", mâ­nuiţi de sfori. "Degetele mele nu mă mai as­cul­tau, în frigul acela..." - îşi amin­tea, după aproape 20 de ani, şi actriţa Cătăli­na Murgea de zilele acelea din "iarna ră­ţoi­lor". Păsările acelea viu colorate, cu patru sfori şi două şipci de lemn pentru mânuit, au făcut mulţi co­pii să viseze că, într-o zi, se vor face actori-pă­puşari. Ei nu ştiau însă prin ce avataruri tre­ceau actorii atunci, pentru a putea susţine teatrul şi a avea, seara, bucuria de a juca şi de a aduce puţină magie în inima spectatorilor.

În timpul acesta, Stelian Preda, actor şi director, se lupta cu nemul­ţu­mirea an­ga­ja­ţilor teatrului. Se căciulea cum putea în faţa şefilor, a lui Petru Enăşoaie, la Comitetul de Cultură, a lui Ion Bogdan Bălu­ţă, la Comitetul judeţean al PCR. Adesea, spu­nea: "O să joc într-o zi la tovarăşul Băluţă, «ma­rea sce­nă»...". N-a fost însă bun de trage­die şi cu atât mai puţin de comedie. "Scenele" din biroul lui Băluţă, ca şi "jocurile de noroc" pa­tronate de un fost mecanic auto, pe nume Sechelariu, erau doar paleativele acelor vremuri. Tea­trul a mers aproape prin el însuşi, prin dra­gostea publicului şi prin puterea de sacrificiu a actorilor, care ar fi făcut orice pentru a nu pierde privilegiul de a trăi seară de seară pe scândura scenei, mereu într-o altă realitate.