x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Balul de absolvire

0
20 Mai 2009 - 00:00
Balul de absolvire


Dacă stau să povestesc acum unor elevi de liceu vremurile în care "unicul partid" în frunte cu conducătorul iubit ne crea "toate condiţiile" pentru a avea un "viitor luminos", li s-ar părea poveşti desprinse dintr-o altă lume. Şi poate că pe undeva ar avea dreptate. Cum poţi să pretinzi unui copil care în 1989 nu era sau a auzit poveşti de la părinţi şi bunici cu privire la acele timpuri să înţeleagă cum este ca tot ceea ce faci să îţi fie impus?



Cum să înţeleagă, când acum butonează telecomanda, căutând ceva "cool", că atunci programul tv era de două ore, în care vedeai de fapt un soi de odă zilnică, de luni până duminică, închinată "condu­cerii de partid şi de stat"?

Acum, când "chat-ul" este de bază, iar dacă nu ai "cont pe Hi5" eşti echivalat cu un "nimeni", este greu de imaginat că doar în urmă cu două decenii copilăria era programată până în cele mai mici detalii să modeleze caracterul "omului nou", care va aduce pe "culmi nebănuite" socialismul. Pură îndoctrinare pe care unii trăitori ai acelor vremuri nu o conştientizează nici astăzi.

Şi totuşi, dacă reuşeai, ca şi copil, să treci peste aceste aspecte şi să-ţi trăieşti copilăria şi adolescenţa, cred că nu greşesc dacă afirm că, exceptând "minunile tehnologiei din zilele noastre", te puteai bucura de "frumuseţea şi unicitatea lor", să-ţi formezi un caracter moral dominat de principii sănă­toase (care tinerilor din ziua de astăzi, din păcate, le lipsesc uneori cu desăvârşire).

Gândindu-mă la acea perioadă pe lângă rutina care inevitabil guverna, uneori, activitatea şcolară şi chiar timpul meu liber, nu pot să nu-mi amintesc cu plăcere despre unele fapte şi întâmplări care mi-au rămas întipărite pe "hard" în folderul "Remember".
De exemplu, Balul de absolvire bineînţeles că era total diferit faţă de cel de astăzi, în primul rând ţinând cont de faptul că "erau alte vremuri". Privind înapoi spre inocenţa acelor ani, câteodată chiar aş vrea să retrăiesc acele mo­mente... dacă aş putea înfăşura zilele pe ghemul timpului...

Aşteptam toţi cei din clasa a XII-a să vedem afişat la Gazeta de perete anunţul privind organizarea balului. Ştiam din poveştile care circulau că acest bal este un moment unic care făcea diferenţa între elevii de liceu şi tinerii adulţi pregătiţi să ia vacanţa în piept. Despre fre­nezia care ne-a cuprins atunci când am văzut anunţul respectiv nu pot spune decât că nu cred să aibă co­res­pondenţă pentru trăirile adolescenţilor de astăzi.

Aşadar, după afişarea anunţului privind balul, "diriga", catalogată ca fiind un ca­dru didactic, ieşit puţin din tiparele rigide ale societăţii ce ca­rac­teriza un profesor model al regimului comunist (ţinând cont şi de faptul că avea în jur de 29 ani), a venit în­soţită de un reprezentant al UTC (o doamnă cam acră din pri­cina îndoctri­nării), ne-a explicat pe un ton autoritar că organizaţia ce o reprezintă cu mândrie se va ocupa de organizarea, pentru elevii din ultimul an de liceu, a acţiunii cu ca­racter cultural-distractiv denumit "Balul Absolvenţilor".

După ce ne-a ţinut circa o oră pledoarie despre binefacerile partidului şi grija cu care acesta se ocupă de tineretul patriei, spre sfârşitul "teoriei", ne-a "trasat" în linii mari "directivele" ce trebuiau urmate cu stricteţe pentru buna desfă­şu­rare a acestei manifestări. Şi-a în­che­iat monologul cu aceleaşi mul­ţu­miri pe care ar trebui să le adre­săm şi noi partidului şi condu­că­torului iubit. După plecarea ei, diriginta, văzându-ne fe­ţele cris­pate şi citindu-ne în ochi deza­mă­gi­rea, a încercat să ne aducă o rază de zâmbet pe chipuri spu­nându-ne "măi, copii, să ştiţi că nu toţi oa­menii mari gândesc cu capul lor, unii sunt pe post doar de papagali".

Evident cuvintele ei au stârnit zâmbete. Ne-a spus apoi că balul se va desfăşura între orele 16:00-22:00, dar că va discuta cu condu­cerea liceului pentru prelungirea acestuia măcar cu o oră (lucru care bine­înţeles nu s-a întâmplat).

În ceea ce priveşte ţinuta, ne-a spus că într-adevăr trebuie să fie decentă (deşi pentru noi acel lucru era normal), dar nu suntem obli­gaţi să arătăm ca nişte viitori pensionari. Totuşi ne-a atras aten­ţia fetelor să nu venim fardate şi ru­jate excesiv, pentru a nu-i crea pro­bleme. Îmi amintesc de rujul acelor vremuri pe care ni-l puteam permite, deosebitul "Atractiv", un soi de strugurel, dar cu veleităţi de accentuator pentu buze (era într-o cutiuţă rotundă albă de mărimea unui ceas bărbătesc, cu o tentă uşoară de culoare portocalie).

La sfârşitul întrunirii ne-a rugat chiar să nu exagerăm să fim noi în­şine, să dovedim că suntem responsabili de viitorul nostru statut de adulţi. Pe moment, nu am prea în­ţe­les ce vrea să spună prin aceste vor­be, dar mai "târziu..."

Ţin minte că am căutat vreme îndelungată să-mi găsesc o ţinută corespunzătoare cu care să-i impresionez în mod pozitiv atât pe băieţi (vreo doi dintre colegi chiar îşi ma­nifestaseră dorinţa explicită tri­miţându-mi scrisori - pe atunci era modul cel mai elegant de a comunica - de a mă însoţi la bal), cât şi pe profesori. Apăruse atunci un material de "in topit" şi chiar dacă era scump la vremea aceea (tatăl meu fiind muncitor, iar mama casnică), iar pe lângă faptul că eram la liceu într-un oraş aflat la câteva sute de kilometri, am venit să mi-l cumpăr, iar rochia mi-a fost confecţionată de mama unui prieten.

Bineînţeles că nu reuşeai să gă­seşti o rochie elegantă, pe mă­rime, decentă, într-un magazin la preţul pe care ţi-l puteai permite, iar croi­toresele erau la mare căutare atunci. Mi-am permis - deşi cu tra­gere de inimă - să asezonez la ţinută o pereche de pantofi cu toc cui şi o pereche de dresuri din dantelă pe care i-am procurat de la mătuşa unei colege care aducea marfă de la ruşi.

Ziua de bal a debutat cu pregăti­rile aferente. Diri­ginta ne-a solicitat pe câteva dintre noi să ne ocupăm de problemele organizatorice, amenajarea sălii de bal şi cumpărăturile.
Balul avea loc în incinta Casei de Culură. Am reuşit să montăm cu chiu, cu vai "un glob" în tavan care era "împodobit" cu cioburi de oglin­dă care era rotit ma­nual (cu un băţ) şi era luminat de un reflector im­pro­vizat, agăţat în colţul sălii. Eram rea­lmente mândri nevoie mare de dotările "moderne" ale discotecii unei "epoci măreţe" în care trăiam şi care astăzi sigur ar stârni zâmbete maliţioase.

Masa profesorilor a fost împo­po­ţonată cu tot felul de delicatese pro­curate prin intermediul "pilelor" unora dintre părinţi: fripturi, vinuri, brânzeturi şi altele. Toate acestea urmau să umple stomacurile unor inşi care timp de patru ani ne toca­seră mărunt adolescenţa, cu unele excepţii, printre care se număra, desigur, "diriga".

Pentru noi am luat vestitele băuturi răcoritoare: Zmeu­rel, Frucola şi Cico, alături de un delicios salam de soia şi am reuşit să încropim, într-un colţ al sălii, un fel de "bufet suedez" al zilelor noastre. Desi­gur, mâncarea era ultimul as­pect la care ne gândeam atunci. Mu­zica urma să fie asigurată de fratele unui coleg de clasă, considerat unul dintre "moderniştii" oraşului în ceea ce privea noutăţile, dotat cu vesti­tul magnetofon "Kashtan". Ne promisese melodii "ulti-mul răcnet".

Aşadar, după ce am terminat toate acestea, am plecat să ne dichisim pentru bal. Eu, care stăteam la internat împreună cu alte trei colege, porneam din start cu neajunsul de a nu beneficia de ajutorul surorii sau al mamei, dar am încercat să suplinim asta prin sfaturile date de pedagogă, care se lăuda cu experienţa pe care o dobândise în ti­nereţe, când, după spusele perso­nale, fusese "fotomodel de succes", prezentând hainele de la o fabrică de confecţii.

Bineînţeles că am renunţat repede la poveştile dânsei, deoarece riscam să ajungem împopoţonate la bal ca nişte băbuţe. Deci, înarmată cu vestitul ondulator (pe care îl fo­losesc şi astăzi, la vârsta de 38 de ani), am experimentat fiecare meseria de coafeză şi, fără falsă modestie, surprinzător, freza ne-a ieşit perfect, cu toate că atunci nu prea ştiam ce e acela "fixativ". En­tuziasmate, am continuat cu rujarea buzelor fo­losind celebrul "Atractiv", ne-am întors genele şi am în­drăznit să dăm puţin farmec ochilor cu un contur negru. Odată "preparativele" în­cheiate, ne-am îm­brăcat ţinutele de gală şi am plecat emoţionate la Casa de Cultură, unde eram aşteptate împreună cu ceilalţi colegi de to­varăşa "dirigintă".

Nu după mult timp au sosit şi tovarăşii profesori, iar noi, la intrarea în sală, le ofeream acestora celebrele garoafe, care erau la modă atunci.

A început astfel balul... DJ-ul s-a străduit ca muzica să fie cât mai antrenantă, dar nici unul dintre noi, elevii, nu îndrăznea să danseze. Poate aveam repulsii faţă de profesori, nemaifiind puşi în postura de a dansa alături de ei. Văzând aceasta, tovarăşa de la UTC a venit la noi şi ne-a explicat că tinerii utecişti trebuie să facă faţă cu brio tuturor provocărilor.

De ruşine, întâi timizi, apoi tot mai îndrăzneţi, am început să dan­săm... am organizat ad-hoc un concurs de dans la care s-au ales perechea cea mai reuşită, precum şi regina balului. Ca un fapt divers, îmi amintesc că regina a fost o colegă care avea ţinuta adusă din Ungaria (tatăl său lucra la Securitate). Balul nu s-a prelungit după cum am sperat, iar fre­nezia şi euforia care puseseră stăpânire pe noi nu se dădeau duse cu una, cu două.

Am hotărât de comun acord (oricum planurile erau făcute cu o zi înainte) să continuăm petrecerea la un coleg care locuia în afara oraşului la vreo 6 km. Nu a prea contat acest lucru, ne-am organizat plecarea spre destinaţie în grupuri mici de două-trei persoane, deoarece la ora 10:00-11:00 noaptea nu îţi permiteai să te plimbi pe stradă fără a fi luat la în­trebări de anumite ogane de Miliţie. Bineînţeles că la ieşirea din oraş ne-am grupat cu toţii şi am plecat pe un drum de ţară însoţiţi de glume şi voie bună.

Pentru noi, faptul că ieşisem din cotidian, că am îndrăz­nit să încălcăm anumite principii era cel mai deosebit lucru pe care-l fă­ceam. Ghi­nionul de atunci, dar far­mecul cu care am privit mai târ­ziu în­tâm­plările, a fost faptul că drumul nu era chiar circulabil, dar a început să şi plouă.

Colegii binevoi­tori s-au descălţat şi ne-au dat nouă pantofii, deoarece tocurile nu mai puteau lupta cu noroiul, ei bine­înţeles au mers desculţi, fără şosete şi cu pantalonii de la costum suflecaţi. Vă puteţi da seama cât de în­cântătoare ar fi, chiar şi astăzi, trăirea unor altfel de peripeţii. Nu puteam ajunge prea re­pede, deoarece opriri­le pline de haz erau foarte dese. Acasă la Nicu (colegul nostru), a trebuit să profităm de bunăvoinţa pă­rinţilor săi de a cotrobăi prin dulapurile cu haine şi cele cu papuci, deoarece când am ajuns eram uzi până la piele şi îngheţaţi.

La vederea unor băncuţe şi scaune aflate pe prispa casei ne-am năpus­tit spre a ne alina durerea ce ne măcina tălpile.

Între timp, tatăl coborâse în be­ciul casei, de unde a revenit cu o da­mi­geană cu vin roşu (am uitat să amin­tesc că am făcut liceul în zona Mol­dovei, la Dorohoi, jud. Botoşani) specific zonei. Nicu a pus în funcţiune pickup-ul familiei şi colecţia de discuri cu muzică uşoară şi populară românească, am încins un chef de pomină care a durat până la 4:00 dimineaţa. Dacă îmi aduc aminte bine, pentru mine, aceea a fost prima distracţie din viaţa mea care a durat atât de mult.

Ne-a fost improvizat într-o ca­meră, pe jos, un loc de "campare" şi până la prânz am colindat în lumea viselor. Ziua respectivă am petrecut-o la ţară, bu­curându-ne de frumu­seţea locului, depănând amintiri din timpul liceului.
Cam asta a fost... tot.

Privind retrospectiv, îmi dau seama că a fost ceva irepetabil. Şi cred că sunt în asentimentul multora din generaţia mea că distracţiile acelor ani, chiar dacă nu au beneficiat de minunile tehnicii de azi (în care chiciul muzical şi vestimen­taţia au inundat mintea tine­rilor), au gravat în memorie amintiri de neuitat.

Poate exprimarea nu este atât de bine plasată. Cu toate acestea, am încercat să mă exprim firesc, ca şi cum m-aş fi aflat în acele locuri acum: "În urmă cu douăzeci de ani".
Elena Ungureanu, Arad
Citeşte mai multe despre:   special,   ne-a,   balul

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de