x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Braşov, oraş interzis revoltaţilor din 1987

0
Autor: Florin Mihai 22 Iul 2009 - 00:00
Braşov, oraş interzis revoltaţilor din 1987 Arhiva personală Marius Petraşcu/


La doi ani de la revolta din Braşov, 61 de muncitori implicaţi în evenimente se aflau cu domiciliu obligatoriu, la sute de kilometri de casele lor. La Huşi, Craiova, Brăila, Alexandria, Piatra Neamţ, Miercurea Ciuc, Slo­bozia, Filiaşi, Pogoanele şi în alte colţuri ale ţării, braşovenii aşteptau prescrierea pedepselor. Nici măcar la aniversarea celor 70 de "primăveri" ale "Tovarăşului", în ianuarie 1988, n-au fost amnistiaţi. "Nu mai vedeţi voi Braşovul", le spuneau şi miliţienii ce-i aveau în supraveghere.

Data de 15 noiembrie 1987 ar fi rămas în istoria Braşovului drept o banală zi de alegeri, cu defilări ale "oamenilor muncii" şi voturi în unani­mitate. Indignaţi din cauza înjumătăţirii salariilor, pe motiv de nerealizare a normelor, lucrătorii Secţiei 440 de la Întreprinderea Autocamioane au aprins scânteia revoltei. Ignoraţi de conducerea uzinei şi de autorităţile locale, muncitorii au protestat la sediul Comitetului Jude­ţean de Partid. După devastarea clădirii, vâlvătaia revoltei s-a stins la fel de repede cum se aprinsese. Pentru cei ce se "remarcaseră" în timpul evenimentelor începea însă calvarul.    


61 DE PERSOANE PEDEPSITE
Din miile de participanţi la marşul de protest de pe străzile oraşului de la poalele Tâmpei, 61 au pătimit cu vârf şi îndesat. Identificaţi pe baza foto­grafiilor şi a turnătoriilor informatorilor, acuzaţii au fost anchetaţi dur, zile în şir, la Braşov şi Bucureşti. După două săptămâni, au fost trimişi în judecată (dosarul penal nr. 2926/ 1987) în baza articolului 321, alin. 2 Cod penal, pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea gravă a ordinii publice.

Procesul s-a judecat la "locul faptei", chiar în incinta întreprinderii. "Ne-au spus cum să ne aşezăm, îşi aminteşte Aurel Buceanu. După aia am constatat că eram aşezaţi în funcţie de pedepsele pe care le primisem. În rândul întâi erau aşezaţi cei cu pedepse mai mari, iar în ultimul rând cei cu pedepse mai mici. Procesul a fost regizat. Activiştii de partid ne spuneau că am făcut de râs întreprinderea şi Braşovul. Ne-au cerut să zicem că am greşit şi că regretăm ce am făcut." Din sală, câţiva colegi de întreprindere au cerut chiar pedeapsa capitală.

La sfârşitul procesului, acuzaţilor le-au fost comunicate pedepsele. Prin Sentinţa nr. 2823 din 3 decembrie 1987, 26 de inculpaţi au primit pe­depse neprivative de libertate, cu executare prin muncă corecţională, şi 35 pedepse cu suspendarea condi­ţionată a executării. Atât inculpaţii, cât şi procurorii, au renunţat la recurs, astfel încât sentinţa a rămas definitivă. Cei condamnaţi au fost îndemnaţi să semneze angajamente prin care acceptau decizia instanţei. În câteva ore, însoţiţi de miliţieni, au trecut pe-acasă, luându-şi câteva bagaje. Şi au fost conduşi imediat la noile locuri de muncă, aflate la sute de kilometri distanţă.
LI S-A PUS SECHESTRU PE BUNURI
În vreme ce muncitorii erau an­chetaţi la Bucureşti şi Braşov, îm­potriva familiilor se luau primele măsuri. Echipaje ale Miliţiei au des­cins în apartamente, au realizat inventare şi au pus sechestru pe bunuri.

"Mi-au zis că, începând de a doua zi, vor aduce chiriaşi în casă, îşi aminteşte Eniko Gyerko, soţia lui Gheorghe Gyerko, lăcătuş la Secţia 440, trimis la Craiova. Le-am spus că nu accept acest lucru. Casa era pe numele meu şi al fratelui meu. Cei doi miliţieni mi-au spus că ar fi bine să mă despart de soţul meu, căci acesta va lua cu siguranţă 20-25 de ani de închisoare. Când a trebuit să plece soţul în deportare, au venit să mă ia de la serviciu ca să-i împachetez lucrurile pentru plecare. L-au aruncat într-un autobuz şi s-a dus. Mi-a telefonat peste o săptămână şi mi-a zis că era la Craiova."

Nu a fost singurul necaz al familiei Gyerko. "Eram căsătoriţi de trei ani şi aşteptam primul nostru copil, spune soţia. Din cauza supărărilor aveam căderi de calciu. Am născut în '88. Am ieşit de la maternitate singură. Mama n-a putut să vină să mă ia, pentru că făcea ore suplimentare. N-au vrut să mă lase să plec singură. Nu-mi dădeau copilul. Am aşteptat câteva ore până a venit mama. Soţul meu n-a putut veni cu flori la mine, cum vedeam la celelalte soţii. I-am dat telefon să-l anunţ că am născut fetiţa. Pe soţ nu l-au lăsat să vină s-o vadă. În perioada în care a fost deportat, soţul a venit doar de două ori acasă. Până s-a întors acasă, soţul meu n-a putut să mă ajute cu un leu. Câştiga puţin acolo. Din contră, îl mai ajutam eu pe el. Am fost supravegheată toată perioada cât a fost soţul meu deportat."

Despre presiunile autorităţilor asupra soţiilor celor trimişi la alte locuri de muncă, îşi aminteşte şi Corina Iacob, nevasta lui Dănuţ Iacob, pe atunci în vârstă de 19 ani, muncitor la Secţia 440. "Când soţul meu era deportat, mă chemau cei de la Judeţeana de Partid. Cebuc, care era secretara cu pro­paganda, mi-a zis că-s tânără, că e păcat să plec din Braşov, că am tot viitorul înainte şi îmi cerea să divorţez. Plecam plângând de acolo, erau înspăimântătoare momentele acelea. Le-am spus clar că nu divorţez şi m-am trezit cu transferul. Până să mă stabilesc la Dan, la Păuşa, în judeţul Vâlcea, mă duceam săptămânal la el. Era retras, avea foarte puţini prieteni, oamenii se fereau de el. Psihic era dărâmat. Stătea în coloniile de şantier, într-o cameră mică cu ziduri de carton, cu un pat, o măsuţă şi un cuier. Când m-am mutat şi eu acolo ne-au dat o cameră mai mare. Am muncit pe şantier cot la cot cu ceilalţi."

Pentru a evita pierderea locuinţelor, familiile au folosit diferite stratageme. Soţii Nicuţari, de pildă, au divorţat, astfel încât apartamentul a rămas soţiei. Cei doi s-au recăsătorit însă după 1989.
BRAŞOV - ORAŞ INTERZIS
Printre colegii noi, braşovenii trăiau izolaţi. La însingurarea lor contribuiau din plin şi răspândacii de zvonuri, care strecuraseră informaţia că nou-veniţii erau, de fapt, recrutaţi de Securitate. Unora, din motive prea puţin cercetate încă, "le-a mers bine". În mod ciudat, anumite judeţene de partid şi conduceri de întreprinderi le-au repartizat unora apartamente spaţioase. Să fi fost o stratagemă prin care să-i facă să nu mai do­rească revenirea în Braşov? Sau doreau să-i compromită în ochii celorlalţi? Îi admirau, poate, pentru curajul pe care-l avuseseră doar acei tineri când, de fapt, toţi ar fi vrut să nu-l mai vadă pe Ceauşescu?  Îşi făceau planuri că timpul sfârşitului e pe-aproape? Ori pur şi simplu le-a fost milă de ei?

Alţii, mai puţin norocoşi, au cunoscut "munca la Canal" şi traiul în brigăzile de acolo. Bunăoară, Aurică Geneti, curăţător şablor la Secţia 660, în vârstă de 26 de ani, muncea 10 ore pe zi. Trecut pe funcţie de muncitor necalificat, a fost repartizat la Brigada complexă nr. 4 Oreavu, în echipa de sudori-lăcătuşi. "Cazarea a fost stabilită la blocul de locuinţe al brigăzii, situat în comuna Gugeşti, preluat de la Consiliul Po­pular, scrie în notele informative ale fostei Securităţi, referitoare la Geneti. Totodată s-au asigurat condiţiile de hrană la cantina unităţii şi chioşcul alimentar de incintă. S-a atras atenţia numitului Geneti Aurică asupra respectării programului de lucru şi a celorlalte reguli de ordine interioară."

Participanţilor la revoltă, risipiţi prin toate colţurile României, li s-a reţinut din salarii, timp de câteva luni, diferite procente, mergând până la 40%. Viaţa de "deportat" avea regulile ei. La o săptămână, muncitorii se prezentau obligatoriu la "organele" de Miliţie şi de Securitate, unde se "angajau" să nu părăsească domiciliile obligatorii. Cererile repetate de a vizita oraşul Braşov erau refuzate. "Nu mai vedeţi voi Braşovul", le spuneau miliţienii care-i aveau în supraveghere. Cei situaţi în localităţi mai apropiate ajungeau acasă pe furiş, între două trenuri de noapte. De regulă, astfel de vizite se încheiau sub escortă, la secţia de Miliţie.

În ianuarie 1988, la aniversarea a 70 de ani a "celui mai iubit fiu al poporului", au spe­rat şi ei în "iertarea păcatelor." De am­nis­tierea infracţiunilor şi reducerea pe­dep­selor, stabilită prin Decretul nr. 11, s-au bucurat atunci peste 40.000 de deţi­nuţi, mai puţin revoltaţii din '87.
În vara lui '89 erau încă deportaţi în propria ţară.
Citeşte mai multe despre:   special,   brasov,   soţul

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de