x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Câinele grădinarului" - O altfel de comedie

0
Autor: Andreea Tudorica 06 Ian 2009 - 00:00

Două ore la televizorul alb-negru, pline cu ode, realizări măreţe sau de­păşiri de plan, sau bulgarii "prinşi" cu antena sucită un pic şi aşezată acana într-un colţ de fereastră ca să mai dispară din "purici" n-au hrănit niciodată publicul avid de ceva mai mult. Aşa că teatrul şi filmul se mâncau pe pâine, în săli pline până la refuz.



Un mare actor mi-a spus odată că "teatrul se savurează precum icrele negre sau «fois gras» într-o zi friguroasă de iar­nă, lângă soba în care trosnesc lemne­le". Aşa că şi în seara aceea de 6 ianua­rie, ca şi la zecile de reprezentaţii de până atunci de pe scena Teatrului "Bu­landra", oamenii s-au dus din nou să mă­nânce "teatru pe pâine" (dar în frig, cu paltoanele şi cojoacele pe ei, cu că­ciulile îndesate pe cap) şi au umplut din nou până la refuz pentru a vedea "Câi­nele grădinarului", o comedie altfel.

O piesă scrisă de Lope de Vega, dar gândită pentru "Bulandra" sută la su­tă de Florian Pittiş, prin amprenta sa definitorie şi inconfundabilă. "Pittiş e Pittiş. Nu mai există altul ca el şi nu ştiu când se va mai naşte altul", po­ves­teşte Emilia Popescu, actriţa care l-a iubit pe regizorul şi actorul Pittiş, cel cu care a jucat în "Câinele grădinarului" şi "Meditaţiile Ritei".

"Câinele grădinarului" a avut premiera pe scena de la "Bulandra" spre sfârşitul anului 1988, dar s-a jucat tot anul următor cu casa închisă la toate re­prezentanţiile. "Veneau oameni să vadă piesa şi de câte zece ori, pentru că erau fascinaţi de tot ceea ce se în­tâmpla în această piesă. Era ceva nou pentru toată lumea. Unii veneau după noi şi pe la reprezentaţiile din ţară, îi recunoşteam pentru că stăteau mai tot timpul în primele rânduri. Ştiau toate replicile şi ne şopteau atunci când ne încurcam sau uitam replica. Şi îmi aduc aminte că cel mai mare ad­mi­ra­tor al nostru, care a venit de mul­te ori şi prin ţară după noi când am jucat «Câi­nele grădinarului», era Ivan Pa­tzai­chin", continuă povestirea Emi­lia Po­pes­cu. Actriţa, aflată în 1988 în utimul an de facultate, nu a mai dat examen la teatru. Pittiş i-a fost profesor. A re­marcat-o şi a avut încredere în ea. Astfel, rolul Dianei de Belfor din "Câinele grădinarului" şi cel al Ritei din "Me­ditaţiile Ritei" au fost examenul pe care l-a susţinut în faţa spectatorilor.

Criticii vremii au spus despre regia şi forma spectacolului "Câinele gră­dinarului" ca fiind o manifestare "poor art", un teatru fără decoruri spe­­ciale, fără costume speciale şi fără investiţii speciale. Criticul Sergiu An­ghel spunea în almanahul "Antract" că "poor art este deci o convenţie (aco­lo unde nu este direct o necesitate) ca multe altele, care plasează în gol o afir­maţie ca cea a Nicoletei Gherghel, cronicarul de la Luceafărul: «Aici ne aflăm la teatru şi nimic nu aminteşte de sacralitatea acestui templu. Deco­ruri nu există»... Pretenţia funcţio­nării unilaterale a teatrului în regis­trul sacralităţii nu-şi află justificarea decât dacă criticul de la Luceafărul ar considera – în linia aceleiaşi confuzii – că Teatrului «Bulandra» îi incumbă această orientare pentru simplul fapt că funcţionează în Grădina Icoanei".

Este lesne de înţeles că o piesă care are culisele la vedere (actorii se odihneau pe scaune, fumau, beau apă, discutau în şoaptă chiar pe scenă), a cărei coloană sonoră, compusă special de Sorin Chifiriuc pentru această piesă, are accente rock, cu costume avangardiste sau care accentuau sau conturau formele feminine ale tinerelor actriţe, a fost analizată de critica vremii.

După primele reprezentaţii, spectatorii s-au întrebat vreme îndelungată cum o astfel de piesă a trecut de cenzură. "Îţi dai seama, era ceva nou pentru toată lumea, dar n-au fost probleme cu cenzorii, iar directorul de atunci al Teatrului «Bulandra», Ion Besoiu, a fost extraordinar şi i-a lăsat mână liberă lui Moţu. O lăsaseră şi ei mai moale. Ar fi avut de ce să se lege. De muzica lui Chifiriuc, de costumul meu mulat cu care jucam (adică un fel de colanţi lucioşi care îmi arătau formele), de pletele lu’ Moţu ce să mai zic, da’ de ele nu se mai legau de ani buni", povesteşte Emilia Popescu. Poate dacă ar fi fost gândită cu câţiva ani buni în urmă, această piesă nu ar fi trecut de cenzură. Tehnica folosită de Pittiş a fost cea a colajului, folosind chiar elemente rock, rap sau disco de tip stradal, reintegrându-le într-un act cultural. O piesă în care se îmbina noul, modernul cu vechiul, clasicul. O piesă care permitea improvizaţia, lucru care se întâmpla aproape la fiecare reprezentaţie cu un efect de eliberare şi de spontaneitate.

Toţi actorii care au ajucat "Câinele grădinarului" au iubit-o şi le-a plăcut realemente să joace. Emilia Popescu, Oana Pellea, Mihai Gruia Sandu, Răzvan Ionescu, Pittiş, Manuela Ciucur, Marcel Iureş şi toţi ceilalţi din distribuţie respirau acelaşi aer şi erau un tot, un întreg.

Personajele erau concepute strategic şi cu rigoare. Contele Federico, "o tenebră în alb imaculat", interpretat de Marcel Iureş, stârnea aplauze şi hohote de râs numai la simpla sa apariţie. "Un personaj excelent interpretat de un actor extraordinar. Nu avea multe replici de spus, dar apariţia sa stârnea hohote de râs pentru că ştia să o facă şi fără cuvinte. Prin mimică, gesturi... tot", continuă Emi­lia Popescu. "Marcel Iureş, cu o plasticitate corporală de excepţie, şi-ar fi putut defini personajul prin mişcarea singură. Cuvintele sunt aduse la suprafaţă cu un organ vocal cavernicol, din hrubele vechimii ereditare", scrie acelaşi critic în "Antract". Despre Emilia Popescu s-a scris că a "jucat paradoxul personajului în toate culorile curcubeului", despre Ileana Predescu, "magistrală în travesti", că "relansează prin acest rol «citat» dialogul ironic cu clişeele ecranului", la fel şi jocul Oanei Pellea a fost apreciat ca fiind "la înălţime", iar despre Mihai Gruia Sandu că "face un pariu cu actorul total pe un ropot de aplauze, trecând fulgurant de la pantomimă la cânt, de la clovnerii la scheciuri de estradă".

"Piesa asta a fost artă comică mo­dernă. Iar Moţu a fost cel care a avut încredere în noi toţi, dar mai ales în noi ăştia tineri, care de-abia ieşiserăm de pe băncile facultăţii, şi ne-a băgat pe scenă într-o piesă care a însemnat foarte mult pentru noi, pentru el, dar şi pentru public. Şi de atunci, din zilele alea în care ba jucam «Câinele», ba repetam pentru «Meditaţiile Ritei», mi-a rămas în cap o vorbă a lui pe care mi-o amintesc de fiecare dată înainte de a intra pe scenă ca o rugăciune: «Dacă ai trei spectatori, intră pe scenă, pentru că ei au venit să te vadă pe tine şi, nu se ştie, poate printre ei ar putea fi un nou Eminescu»."
Citeşte mai multe despre:   special,   pittiş,   căinele,   piesa,   grădinarului

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de