Călinescu, "motorul" grupului de la Iaşi

Profesorul ieşean Alexandru Că­li­nes­cu făcea parte din "Grupul de la Iaşi", grup vânat de securişti pentru ati­tudinea de frondă a membrilor săi faţă de regimul comunist, începând cu "fitilele" lor editoriale strecurate la cunoscuta revistă Dialog, unul dintre stindardele unei elegante şi voalate lupte anti-comuniste, şi până la pu­blicarea unor texte interzise, scrisori sau interviuri acordate unor jurnalişti occidentali, care cu greu, şicanaţi, reuşeau să-i întâlnească în 1989.

Personalităţile culturale ieşene cuprinse în acest grup, în special Liviu Cangeopol, Dan Petrescu şi Alexandru Călinescu, aveau deseori, în special în ultimul an al dictaturii comuniste, legături cu cadrele didactice, dar mai ales cu jurnalişti străini, în special fran­cezi, Călinescu activând pe atunci la catedra de limbi străine de la Universitatea "Al. I. Cuza". În primăvara şi vara lui 1989, interviurile lor cu jurnaliştii străinii erau amintite de Eu­ropa Liberă. Călinescu îşi aminteşte de un episod petrecut în vara anului 1989, când un francez important a fost bruscat, chiar agresat de agenţii Securităţii, pentru a nu se putea în­tâlni cu el, profesorul urmând să-i acorde un interviu. Francezul a reuşit totuşi în cele din urmă să îi ia un interviu lui Dan Petrescu, iar vorbele acestuia au stârnit, de asemenea, ecouri în media internaţională.

Omul din umbră
Referindu-se la grupul intelectualilor ieşeni, Petrescu spune: "El a fost motorul, unul dintre oamenii de bază ai grupului. Alexandru Călinescu era omul din umbră, cel care ne asigura comunicarea", povesteşte Dan Petrescu. Prin lectorii străini, Călinescu se străduia să trimită la Europa Liberă texte interzise în ţară ale unor scriitori şi luări de poziţie faţă de tarele re­gimului comunist. Un episod foarte important în ce priveşte atitudinea profesorului faţă de regim este cel din 1988, când Alexandru Călinescu a mers la Bucureşti pentru a întâmpina o echipă de ziarişti de la TV France 2, sosită în ţară pentru a filma de­mo­lările făcute de Ceauşescu în Capitală, acţiuni situate în prelungirea unui plan de sistematizare care a afectat atât zona urbană, cât mai ales me­diul rural, tradiţional, al satului, al spa­ţiu­lui românesc în general. Plecaţi într-o maşină conspirativă pe străzi, chipurile într-un tur de vizită, ziariştii au fost descoperiţi de securişti şi li s-a confiscat o parte din aparatură şi film, însă cele care au rămas s-au constituit în "primele şi printre puţinele mărturii despre demolările din Ro­mâ­nia". Alexandru Călinescu i-a pi­lotat pe ziarişti prin oraş şi tot el a fost acela care l-a condus pe ziaristul de la Libération, Gilles Schiller, la Dan Petrescu. Acesta a acordat un acid interviu care avea să apară chiar de ziua lui Ceauşescu... În ce priveşte aventura intelectuală de la Dialog şi lupta anticomunistă, la început era un fel de joacă cu cenzura comunistă.

"Mai scăpam printre rânduri câte un scriitor fugit. Cuvinte deprimante cum ar fi ca foame, ger, frig trebuiau înlocuite. De asemenea, Ceauşescu nu trebuia despărţit în silabe" – acestea erau câteva dintre regulile impuse de comunişti şi combătute de cei de la Dialog prin diferite subtilităţi.

Începutul prigoanei
Alexandru Călinescu, directorul revistei Dialog, a fost înlocuit în 1983 de Andrei Hoişie. În urma in­ter­ven­ţiei brutale a Securităţii în rândul colaboratorilor revistei, au fost efectuate percheziţii şi confiscări. Misiunea fusese coordonată de însuşi ministrul de Interne, Tudor Postelnicu. La 18 mai 1983 au fost luaţi la rost de Securitate, pentru că citeau cărţi străine şi strecurau în revistă idei periculoase pentru regim. Gru­pul de la Iaşi s-a remarcat prin radicalismul mesajului şi prin în­cercările de a conecta miş­carea disidentă de la Iaşi la cea din Europa de Est. Casele au fost întoarse pe dos în căutarea "probelor incriminatoare". Li s-a confiscat tot ceea ce suna ciudat pentru urechile an­chetatorilor.

Iaşiul anului 1989
"La începutul lui 1989, Iaşiul era si­nis­tru, era o atmosferă sufocantă, de un conformism total, şi singurele zone în care mă simţeam în largul meu erau acelea în care îi puteam frecventa pe Dan Petrescu, Luca Piţu şi alţi câţiva puţini intelectuali nonconformişti şi deja aflaţi în vizorul Securităţii. Nonconformişti în ce sens? În toate sensurile, şi din punct de vedere intelectual, şi prin lu­crurile pe care le scriau, prin ţinută, dacă vreţi, prin atitudine şi prin modul de a percepe realitatea înconjurătoare. Ne întâlneam la mine acasă, la facultate, purtam discuţii, puneam ţara la cale. Co­mentam. Eram la curent în detaliu cu ce se întâmpla în lume, că ascultam Eu­ropa Liberă şi urmăream cu sufletul la gură, ştiam ce se întâmplă în celelalte ţări şi vedeam semne, eu, cel puţin, ale prăbuşirii sistemului. Şi ascultam şi Vocea Americii. Însă, prin forţa lucrurilor, erai obligat să abordezi o anumită mască şi, pe de altă parte, gândeai cu totul altfel, iar acest lucru îţi crea o ruptură interioară. Iar lumea în care trăiai era schizofrenică, fracturată, oamenii una spuneau şi alta gândeau. Era foarte trist, era o lume tristă. Se vedea cu ochiul liber că re­gi­mul agonizează, erau patrule mixte pe toate străzile formate din miliţieni şi din membri ai gărzilor patriotice, era o atmosferă mi­li­tă­roasă, ca­zonă. E ciu­dat că nu se găsea nici un nebun care să facă urât pe străzi, nu se gă­seau, din păcate, astfel de oameni. Îmi amintesc că era o inscripţie făcută de cineva, nu au reuşit să o şteargă cu to­tul. Pe zidul unei case din faţa Poştei scria «Jos Ceauşescu, jos dictatorul», ceva de genul ăsta, în toamna lui ’89. M-a frapat, se distingea foarte clar, era un act de eroism. La Iaşi, singura gură de aer occidental o constituiau dis­cu­ţii­le cu lectoriţa franceză de la Universitate. Era o lume cenuşie, nu aveai de ce să zâmbeşti când mer­geai la rând la lapte de dimineaţă şi nu găseai mai ni­mic, oamenii erau îmbrăcaţi ce­nu­şiu, uniform, erau încruntaţi, nu zâm­beau. Grupul de la Iaşi a luat fiinţă practic cu in­trarea în forţă a Se­curi­tă­ţii peste cei de la revista Dialog. Din do­cumentele care mi-au parvenit, şi care sunt emanaţii ale Securităţii, apa­re limpede ideea că eram un fel de li­der zonal care dispune de autoritate şi ser­veşte de exemplu negativ pentru ti­nerii din jurul Dialogului. Revista re­pre­zenta o formă de refuz, Dialogul era o formă de rezistenţă prin cultură, era iluzia rezistenţei prin cultură, prin faptul că încercam să eliminăm servi­tu­ţile politice, aproape tot ce însemna concesiile unui astfel de regim. Uneori reuşeam, alteori mai puţin, dar în­cer­cam să ne păstrăm această independenţă culturală. Însă acest lucru nu a trecut neobservat şi nici ne­pedepsit."

"Am stat la rând la ulei, la lapte, îmi aduc aminte că mă duceam pe Independenţei, era acolo un magazin în faţă la UMF, cu lactate, Mioriţa, acum e sediu de bancă. Se dădea lapte şi, dacă aveai noroc, iaurt. Era, de asemenea, un magazin, Central, pe Ştefan cel Mare, unde băga în spate pachete de unt. Şi de la Hală, în vecinătatea că­reia locuiam, luam raţia de mezel şi pe cea de carne, o porţie mică de carne grasă. Era pierdere de timp, exista ilu­zia că încropeşti ceva de mâncare. Dar aveam doi copii de hrănit, o familie. Mai cumpăram de la restaurant, eram în relaţii foarte bune cu unul dintre res­ponsabilii de la Restaurantul Du­nă­rea, de la par­te­rul blocului în care locuiam, şi el îmi mai dădea din când în când câte un pui, la preţ de restaurant evident, dar, la un moment dat, în ’89, nici el nu mai putea să îmi dea, pentru că primea foarte puţin. Sau deloc. Odată, soţia mea a cumpărat nişte carne de miel pe care a găsit-o fără să stea la coadă la Hală şi, când a gătit-o, mirosea îngrozitor. A întrebat pe cineva şi i s-a spus că erau nişte miei care fuseseră înecaţi cu ocazia unei inundaţii. A aruncat toată car­nea. Era absolut sinistru: pâi­nea era tare ca piatra, cafea mai bună nu gă­seam. Cine n-are me­mo­rie şi cine nu-şi aduce aminte de lu­crurile acestea fie este un infirm su­fleteşte, fie un inconştient care face mai mult rău, care încurajează un soi de nostalgie pentru o epocă, pentru nişte ani absolut îngrozitori. Însă românul uită re­pe­de, oamenii care stăteau la coadă de­veneau nişte animale, se îm­brân­ceau, se îm­pingeau, erau nişte fiare. Existau, din fericire, şi rânduri la cărţi, care se mai vindeau şi la pachet, dar cele introduse fraudulos – fie de litera­tu­ră tehnică, fie politice, fie cu Ceau­şescu – erau imediat aruncate la coş.

Distracţie cu "cincinalul în patru ani şi jumătate"
Profesorul Călinescu era recunoscut de prietenii săi şi ca suflet al petrecerilor pe care le dădeau şi la care venea invariabil cu o placă pe care era cântecul "Cincinalul în patru ani şi jumătate", pe care o repetau ostentativ toată noaptea, după ce se binedispuneau cu câte un pahar de vin. "Asta era la petreceri, era un cântec interpretat de Ion Bogza, se pare, un cântec foarte nostim, cu versuri patriotice, nu ştiu de cine erau versurile, era un cântec mobilizator de un ridicol enorm. După ce băusem o cantitate oarecare de vin, îl puneam spre sfârşitul petrecerii. Erau gesturi de frondă care aveau şarmul lor. Un prieten are şi acum cântecul, cu versurile binecunoscute şi ritmul le ducea, la un moment dat se spunea: hei, hei, hei!. Devenise un ritual, ne defulam şi noi, îl dădeam uneori şi tare. Au venit o dată şi vecinii să protesteze că era cam tare, mai săream şi noi peste cal. Erau jocuri de-a v-aţi as­cunselea cu Securitatea, era de­co­nec­tant până la un punct."