x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Călugării şi "apostolatul social"

0
Autor: Diana Scarlat 28 Mai 2009 - 00:00
Călugării şi


În biserici se ţineau slujbe, mănăs­tirile erau în continuare locuri de pelerinaj, iar monahii îşi puteau vedea de cele sfinte în 1989. Pentru bunul mers al Bisericii, chiar şi în timpuri potrivnice, românii l-au avut pe Patriarhul Justinian Marina şi "Apostolatul social". Cuvântul său a salvat existenţa vieţii monahale din România, demonstrând că noile culmi de civilizaţie şi progres se vor atinge şi cu ajutorul Bisericii, şi nu prin exterminarea ei.



"Suntem datori să ne iubim, să dialogăm şi mai ales să colaborăm în iubire. Întâlnindu-ne mai întâi prin slujirea noastră comună în lume, ne vom întoarce spre punctele noastre de credinţă diferite, din care am pornit la această slujire, pentru a ne întâlni şi în ele", "decreta" patriarhul în "Apostolat social" (1971, p. 280).

Pornind de la principiile de bază ale creştinismului, Justinian Marina a reuşit să-mpace capra cu varza, mai exact, comunismul cu viaţa monahală, sfidând capcanele sistemului ateu prin cele mai simple şi convingătoare exerciţii de logică: Iubirea de semeni nu este doar creştină, ci pur umană, deci trebuie promovată! De aici pornind, toate relaţiile interumane au un corespondent, atât în viaţa socială, cât şi în activitatea mo­nahală.

Astfel, la întrebarea "de ce avem nevoie de mănăstiri într-o ţară comunistă", răspunsul "Apostolatului social" venea senin şi imbatabil: pentru că mănăstirile ne aduc bani la bugetul statului, din agricultură, industrie uşoară şi turism, iar călugării şi credincioşii contribuie zilnic la bunăstarea socie­tăţii.

"Apostolatul social" era un cod de activitate a bisericii în legătură cu societatea. Creştinii puneau flori, văruiau toate gardurile, toate mormintele, făceau curăţenie. Activităţile patriotice erau făcute de preot, cu ajutorul creştinilor de la biserică, tocmai pentru a arăta că mănăstirea este obiectiv de interes turistic. Străinii le vizitau, deci trebuia să le găsească mereu curate. Iar partidul se-ngrijea astfel ca aceste edificii să arate bine pentru ca turiştii să vină şi să fie uimiţi de frumuseţea monumentelor medievale şi a tradiţiilor populare", explică părintele Calistrat Chifan, de la mănăstirea Vlădiceni, din judeţul Iaşi. În 1989, părintele Chifan era, de un an, frate îmbrăcat la mănăstirea Sihăstria, din judeţul Neamţ.

Prin Constituţie, cultul era liber, dar puţini îşi permiteau să meargă la biserică, fără un scop bine definit. De spionii trimişi de partid se fereau atât credincioşii, cât şi monahii. "Erai întrebat de ce mergi la biserică, pentru că Biserica era considerată cea care spală creierul uman. Copiilor li se spunea să nu se afişeze prea mult, că nu au nimic de câştigat. Tinerii trebuie să fie preocupaţi nu de tradiţiile popu­lare sau religioase, ci de pregătirea temelor, de îmbogăţirea culturii generale şi de disciplină", mai povesteşte părintele. Dar nimeni nu-şi divulga identitatea dacă era întrebat, iar lucrurile mergeau înainte, cu puţine excepţii, în 1989, când deja nu mai existau restricţiile din anii de început ai regimului comunist.

Însă nu doar credincioşii erau luaţi la întrebări, ci şi călugării. Pentru ei, un membru de partid prea curios reprezenta un real pericol. "Veneau cei care aveau misiunea de a spiona oamenii de la bi­serică.

Era o tradiţie pe care am prins-o: în momentul în care vedeam că cineva are atârnat de gât aparatul acela vechi de fotografiat, fugeam. Orice călugăr fugea şi se ferea să nu fie filmat. Se pierdea prin mulţime şi-şi căuta locul. Nu doream să fim fotografiaţi pentru că era directivă dată de la duhovnic.

"Dacă cineva filmează, nu staţi, dacă cineva vă pune o-ntrebare, nu răs­pundeţi, trimiteţi la părintele sta­reţ. Dacă vă abordează şi vă-ntreabă câţi călugări sunt în mă­năstire, nu aţi văzut, nu aţi auzit. Trimiteţi-i să vorbească numai cu părintele stareţ şi spuneţi că nu ştiţi, că sunteţi noi aici, că nu cunoaşteţi. Dacă-ntreabă câţi preoţi sunt în mă­năstire, nu ştiţi, trimiteţi să-ntrebe pe părintele eco­nom.

" Nu aveam voie, prin statutul mănăstirii, să discutăm cu persoane străine, să spunem ce gos­po­dărie are mănăs­tirea sau ce avere, ce pământ, ce animale. Stareţul răspundea personal la toate-ntre­bă­rile şi, bine­înţeles, el punea repede o pră­ji­tură, un pahar cu vin, iar cel care venea lua două-trei informaţii care nu interesau pe nimeni. Stareţul ştia ce trebuie să spună, apoi oaspeţii plecau în treaba lor, fără să ne mai abordeze pe noi", mărturiseşte părintele Calistrat.
Monahii îşi câştigau zilnic libertatea prin multe ore de muncă. La câmp, la animale, la ţesut sau la între­ţinerea obiectivelor turistice în care slujeau. Partidul nu-i putea atinge, pentru că avea nevoie de forţa de muncă pe care o reprezentau, iar între liderii comunişti şi cei ai Bisericii funcţiona un acord mutual care făcea ca lucrurile să meargă mai departe fără probleme. Pericolul pândea însă, iar asta ştiau toţi.

"În jurul orei 11:00 era gata slujba în fiecare zi, pentru că de la ora 10:00 pe timpul lui Ceau­şescu începea campania agricolă. Mănăstirea Sihăstria a rezistat foarte bine regimului comunist prin acele gospodării frumoase pe care le avea: ferma de vaci, ferma de oi, pă­mân­turile - vreo 200 de hectare -, serele, grădinile de legume. Noi, călugării, eram consideraţi muncitori angajaţi cu contract individual de muncă anual, deci nu apăream ca monahi. Şi-atunci stareţul ne spunea, imediat după slujbă, «hai, fugiţi la muncă, să nu treacă împuternicitul de la Culte, să vă vadă că staţi degeaba», dar spunea asta numai sub formă de avertisment", îşi aminteşte Calistrat Chifan.

Călugării mai ştiau că se pot apăra de curiozitatea fruntaşilor din partid şi cu ajutorul slăbiciunilor acestora. Pentru că nordul Moldovei a rămas chiar şi în timpul regimului comunist un leagăn al credinţei, iar membrii de partid erau şi ei români, creştini, şi mergeau la biserică. Aşa ajungeau să se acopere unii pe alţii, dacă se intersectau întâmplător pe la vreo slujbă. "Mă-ntâlnesc la Mănăs­tirea Putna, la 15 august 1988, cu şeful meu de fermă. Eu eram tânăr, aveam 20 de ani. El mă vede pe mine la hramul mănăstirii, îm­brăcat frumos, şi se-apropie aşa, discret, cu ochelari fumurii, de mine, şi mă-ntreabă: Costică, da' tu ce cauţi ai­cea, când ar trebui să fii pe tarla?", şi-atunci, eu, uşor iro­nic: "Dar dumnea­voastră ce cău­taţi? Aţi venit după mine?". Şi-atunci a tăcut şi mi-a spus după câteva clipe: "La ora patru să te găsesc pe tarla, că vin să ne facă prezenţa". Şi după ora do­uă, când s-a terminat slujba, am ur­cat pe bicicletă, iar la patru eram îm­bră­cat în salopetă, pe tarla", îşi mai amin­teşte părintele.

La câteva luni după această întâlnire "de gradul trei", fratele Calistrat nu avea să se mai ferească de şeful de fermă, dar ştia că trebuie să se ţină departe de activiştii veniţi la vână­toa­re de călugări la Sihăstria. Preoţii şi monahii se te­meau că oricând ar putea primi ordin de la împuternicitul Cultelor să reducă din numărul călugărilor. Tinerii până la 30 de ani puteau fi scoşi din mă­­năs­tire şi trimişi în câmpul muncii, în societatea civilă, dacă se considera că sunt prea mulţi într-o mănăstire.

"Sigur că eram protejaţi prin aceste munci şi nu eram obli­gaţi să părăsim mănăstirea, dar se vorbea, se murmura că o să vină o vreme când Ceau­şescu din nou o să facă o verificare a mănăstirilor şi dacă o să găsească prea mulţi tineri, o să-i trimită în producţie. Pentru asta, fiecare căuta să aibă un loc fruntaş în sufletul stareţului, ca să nu fie trimis acasă. Veneau şi spuneau «nu-i călugăriţi, trimiteţi-i la muncă, în producţie». Dar pentru că mănăs­ti­rea avea la vremea aceea 40 de vaci, 300 de oi, 200 de hectare de pământ cultivat, 100 de hectare de pajişte, se considera că eram forţa de muncă de pe acea suprafaţă.

La Sihăstria am avut ascultarea la grajd, făcând liceul agricol. Stareţul ne-a dat atribuţia, în iarna lui '88, ca în postul Crăciunului să mulgem vacile şi să le hrănim bine, pentru că venea o cisternă de la ICIL, cum se chema forul de-atunci, şi predam 200 de litri de lapte pe zi, pe toată perioada postului. Surplusul îl făceam brânză pentru mănăstire. În Postul Mare, în '89, fiind pri­mă­vară, a spus stareţul să mai predăm 40 de zile câte 250 de litri de lapte pe zi, de se mirau ăia ce performanţe avem şi cât de bine contri­buim la fon­dul de stat. Eram lăudaţi de fo­rurile partidului pentru gospo­dăria noastră, care la vremea res­pec­ti­vă avea cel mai frumos grajd agricol. Era pus la punct cu fermă după standard, cu hrăniere, cu bandă de pro­ducţie, cu curăţitoare de gunoi. Erau performanţe la vremea respectivă. Stareţul se mândrea că are tineri care lucrează bine şi animale să­nă­toase. Tot în 1989 s-au dat câte 15 tauri la centrul de sacrificare a animalelor, la fondul de stat, la ORACA", po­ves­teşte părintele Calistrat.

Mănăstirile rezistau prin această practică. Mănăstirea Agapia avea cea mai frumoasă fermă de vite Holstein, Mănăstirea Văratec, de asemenea, creştea animale, ca şi Mă­năs­tirea Neamţu şi altele din toată ţara. Dar nu numai prin agricultură şi prin turism se salvau călugării, ci şi prin artizanat, industrie uşoară şi tot ce se putea vinde la export. "La Agapia erau ateliere de tricotaje care lucrau pentru ex­port bluze împletite la maşini spe­cia­le. Făceau covoare bătute la răz­boi de măicuţe. Turiş­tilor străini care veneau le vindeau din acelea bătute cu pieptenul la gherghef", îşi mai aminteşte părintele. Şi astfel treaba mergea, economia prospera, partidul avea grijă de Biserică şi de monahi, iar creştinismul contri­bu­ia anual la îndeplinirea planurilor de producţie.
Citeşte mai multe despre:   special,   mănăstirea,   părintele,   calugarii

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de