x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Canon - o trupă altfel

0
Autor: Monalise Hihn 17 Iul 2009 - 00:00
Canon - o trupă altfel


În 1989, grupul Canon din Hunedoara câştiga pentru ultima oară premiul I la "Cântarea României", după ce obţinuse mereu această distincţie încă de la înfiinţarea festivalului. Membrii formaţiei erau consideraţi adevărate vedete locale.



Deja Canon înregistrase un album la Electrecord cu Victor Socaciu, cântase în Cenaclul Flacăra, dar şi la o mulţime de manifestări organizate în judeţul Hunedoara, şi în diverse locuri din ţară. Pe de altă parte, ca să supravieţuiască financiar şi să îşi poată cumpăra instrumentele necesare, artiştii cântau la nunţi, dar doar după ce trei seri pe săptămână prestau gratis în restaurantul "Ciuperca" din oraş.

Concerte, repetiţii, audiţii muzicale şi cântatul pe la nunţi, cam acestea erau momentele în care reuşeau membrii trupei Canon din Hunedoara să evadeze din monotonia vremurilor în vara lui 1989. Nu credeau nici o clipă că viaţa va lua un alt curs doar peste câteva luni. Formaţia cânta în componenţa: violoncel - Mircea Goian, chitară-voce - Ioan Evu, vioară - Ladislau Iakab, chitară - Graţian Ordean.

Istoria unei formaţii
Trupa Canon s-a înfiinţat în anul 1978. Mircea Goian, care cânta atunci în 12 formaţii, şi Ioan Evu, care era poet, dar şi cântăreţ folk, au dorit să facă o altfel de trupă. Mircea Goian îşi aminteşte astăzi: "Ideea pe care o aveam noi atunci în cap era să facem un grup mai special, să combinăm folk-ul pe care îl făcea el cu un cvartet de coarde. Exista viaţă culturală în oraş, aşa muncitoresc cum era, dar noi încercam să facem altceva. Şi ne-a reuşit, am ieşim dintr-un oraş muncitoresc precum Hunedoara şi am avut succes pe plan naţional. Mai mult, cântând muzică instrumentală, noi am scăpat de problema textelor obligatorii cu osanale închinate Partidului şi lui Ceauşescu. Era pentru noi o soluţie ideală ca să nu avem pe buze numele Partidului şi pe cel al conducătorului iubit. N-a fost chiar un cvartet în prima fază, dar au fost două chitare, violoncel şi vioară. Cântam piese folk cu influenţe de muzică de cameră".

Cenaclul "Flacăra"
Pe vremea aceea se cânta avându-se în vedere patru teme mari: Partidul, Ceauşescu, pacea şi patriotismul. Trupa Canon reuşise să se "strecoare" şi să interpreteze cântece despre pace şi patriotism. "Noi aveam două piese, «Argumente pentru pace» şi «Cântecul lui Iancu», cu care voiam să mergem să evoluăm în Cenaclul Flacăra. Eram recunoscuţi pe plan local şi judeţean, dar voiam mai mult. Ştiam că în septembrie 1981, la Romos, trebuia să se organizeze sărbătoarea «Fiii satului». Am aflat că vine şi Adrian Păunescu cu Cenaclul Flacăra. Practic, de acolo a reînceput activitatea cenaclului, după ce se oprise o perioadă. Ne-am dus până la intersecţia drumului spre Romos, n-am avut cu ce merge, că acolo ne-a lăsat maşina de ocazie, şi am pornit pe jos, cu instrumentele în spate, vreo 13 kilometri. Nu ne păsa, voiam să cântăm şi noi la cenaclu. În prealabil, luaserăm legătura cu Victor Socaciu, iar Adrian Păunescu ne ştia de la un alt concurs. Am cântat cele două melodii şi am avut mare succes. Atunci îmi amintesc că era şi Florian Pittiş, care a fost foarte încântat de muzica noastră, mai ales de melodia «Argumente pentru pace». Începeam cu efecte de avion, apoi cream tensiunea unui război şi abia apoi începeam să cântăm. Au urmat doi ani de concerte cu cenaclul lui Adrian Păunescu. Noi eram singurii care aveam serviciu şi, de aceea, nu mergeam în turneele lungi. Atunci am început să câştigăm bani pentru muzica noastră. Am primit prima oară 75 de lei de persoană, iar consacraţii primeau şi 500 de lei. La Cluj- Napoca am avut un succes teribil. Am început să cântăm «Pe Dealul Feleacului...», iar lumea parcă înnebunise. Lui Păunescu i se ridicase părul pe mâini. Ne-a şi mulţumit, spunându-ne că nu a mai simţit aşa ceva. Totuşi, îmi amintesc că era o problemă cu noi.

Păunescu avea un şmecher care se ocupa de sonorizare, unu' Ţeavă, pe care poetul îl scăpase de puşcărie. Acesta avea un sistem de sonorizare, grozav pe vremea aceea, dar care avea doar patru microfoane. Noi eram patru în trupă, iar pe scenă practic îi luam microfonul lui Păunescu şi îl puneam la violoncel. El nu se mai putea desfăşura şi îl împiedicam practic să facă show-ul pe care el îl făcea de fiecare dată când intra un artist pe scenă. De asemenea, la Sfântu Gheorghe, când am interpretat «Cântecul lui Iancu», ne-au scos priza centrală şi a căzut toată instalaţia. Cineva s-a dus şi a tras de ea. Sunetistul a reparat situaţia, dar cineva iar a scos instalaţia. Am zis să nu mai cântăm. Adrian Păunescu, care era în culise, a fost anunţat. A venit pe scenă, le-a explicat că istoria e istorie, a reuşit să-i convingă şi noi am cântat până la urmă. Nici nu visaserăm noi să ajungem pe asemenea scene, dar nu puteam să renunţăm la serviciile noastre. Ne era teamă. Aveam familii. Şi ieşirea noastră din Cenaclu a fost legată tot de acest lucru. Cum ne-am oprit?! Păunescu venise cu ideea să scoată o broşură a Cenaclului şi cu partituri. Mulţi nu ştiau să facă acest lucru. Noi, având studii muzicale, i-am ajutat pe mulţi. Sigur că nu am putut să-i ajutăm pe toţi. De aici ni s-a tras.

Ni se băgau fitile la Păunescu. La 1 decembrie 1982 ne-a prezentat: «A venit Canon-ul de la Hunedoara! Vor cânta şi apoi se vor întoarce la serviciile lor!». I-au băgat în cap anumite lucruri ştiu şi cine. Am hotărât să nu cerem explicaţii şi ne-am retras", spune Mircea Goian.
Înregistrări la radio şi tv Trupa s-a întors la Hunedoara şi a activat la nivel judeţean. Câţiva ani mai târziu, Victor Socaciu, care lucra la discul lui "Viaţa, iubirea cea dintâi", la Electrecord, i-a solicitat să îi facă orchestraţiile la câteva dintre melodii, dar să şi cânte cinci piese. I-au căutat apoi Titus Andrei şi Doru Dumitrescu, de la Radio şi Televiziunea Română. Celor doi le plăceau foarte mult piesele "O fată frumoasă" şi "Cântec de primăvară". Trupa se specializase pe cvartetul de coarde, iar sunetul era mai special între trupele din România. Practic, două chitare, vioara şi violoncelul se dublau şi trupa cânta o partitură scrisă ca pentru un cvartet de coarde, dar dublată prin cele două instrumente "Am fost programaţi la radio pentru înregistrări. Unul dintre membri, Ladislau Iakab, avea inspecţie la şcoală şi nu a putut pleca. Pentru că nu prindeai prea uşor o înregistrare, a venit să ne ajute Tavi Negrean, dar avea barbă. Şi-a ras-o. Noi făceam înregistrările audio, dar trebuiau făcute şi filmările. Nu puteam apărea cu barbă. Şi eu m-am ras, iar când m-am întors acasă fetiţa mea s-a speriat. Tot aşa, mergeam să înregistrăm la Televiziune. Am intrat toţi patru într-o frizerie, ne-am aşezat pe scaune, toţi patru purtam mustăţi, şi le-am spus pe rând să ne radă. Frizerii ne-au întrebat unde mergem şi când am zis că avem înregistrări la Televiziune au exclamat: «Aaaa, tovarăşa Elena Ceauşescu!». Nebunia era că nici cei care erau în spatele camerelor nu aveau voie cu mustăţi şi bărbi sau părul lung, pe care îl mai prindeau cu tot soiul de agrafe. Cu toate acestea, ceea ce reuşiserăm noi era foarte mult pentru o formaţie din provincie."

"Tovarăşu' Electrocord"
Pe lângă faptul că deveniseră cunoscuţi pe plan naţional, cei de la Canon mai aveau de-a face şi cu autorităţile. "Îmi aduc aminte că în perioada în care am avut înregistrările pe la Bucureşti a avut loc la Hunedoara şedinţa organizaţiilor de pionieri. Colegul meu, Graţian Ordean, era şef peste pionieri în Hunedoara. A venit la Bucureşti. Când ne-am întors a fost chemat la primul secretar pe municipiu, Teofil Bogdan. L-am aşteptat toţi pe Graţian afară. A ieşit râzând din birou. Am fost miraţi. «Ce-ai păţit?!», l-am întrebat. Ne-a povestit că prim-secretarul îi spusese «Altă dată să îi spui tovarăşului ELECTROCORD să îşi programeze înregistrările în funcţie de şedinţele pe care le ai la Hunedoara». Altă dată, aveam nevoie de microfoane să cântăm la un spectacol în sala «Siderurgistul» din Hunedoara. N-au vrut să ne dea. Mai mult, cineva de la partid mi-a zis: «Tovarăşul Goian, de ce vrei microfoane, că te-am văzut la televizor cântând pe Dealul Bradului şi nu aveai microfon. De ce vrei aici, în sală?»."

Audiţii jazz şi "Toamna muzicală"
În 1989, Mircea Goian era metodist la Casa de Cultură din Hunedoara şi reuşise de câţiva ani să organizeze "Toamna muzicală", un eveniment ce se întindea pe parcursul a trei zile. "Nu trebuie să se cânte despre Partid şi Tovarăşul. Erau aproape doar piese instrumentale. Alesesem varianta asta pentru că atunci se politiza mai puţin. Dacă nu erau cu versuri, nu s-au băgat nici activiştii, care nici nu veneau la spectacole. Nu se omorau după muzica aceasta. Eu mă simţeam foarte liber. Ei cereau repertoriul, vedeau că erau piese instrumentale şi renunţau. Se bucura de succes, copiii făceau ore de muzică la faţa locului", îşi aminteşte Mircea Goian. În 1989, la Hunedoara funcţiona de vreo patru ani şi un club de jazz. "Veneau cam 50-60 de persoane. Nistor Purcariu, un prieten, era pasionat de jazz. Eu lucram la Casa de Cultură, trebuia să am activităţi, aşa că am cerut aprobare pentru el. Era un lucru mai deosebit într-un oraş muncitoresc. Audiţiile se făceau de două ori pe lună, de toamna până primăvara. Bănuiesc că erau supravegheate", spune astăzi Mircea Goian.

La nunţi şi la "Cântarea României"
Banii pe care îi câştigau nu le ajungeau să îşi cumpere instrumente. Au cântat la nunţi, dar pentru asta trei zile pe săptămână prestau gratis într-un restaurant din oraş. Câştigau cam 1.000 de lei de nuntă, jumătate îi duceau acasă, restul îi foloseau pentru instrumente. "Am cântat gratis doar ca să prindem nunţile. Îmi amintesc că restaurantul era situat într-un cartier rău famat al Hunedoarei. Eram îngroziţi, ieşiseră mulţi din puşcărie şi veneau să-şi înece amarul. Am cântat în timp ce zburau sticle, iar oamenii se băteau etc. Am luat legătura cu liderul lor şi am discutat cu el. Apăruseră manelele şi i-am zis că nu cântăm aşa ceva, dar că altfel nu avem nici o problemă." Pe de altă parte, Canon participa la Cântarea României şi lua mereu Premiul I. "Cântarea României a fost o platformă, trecând peste excesele tematice şi megalomania la care se ajunsese. Singura chestie că prea erau toţi artişti: şi ţăranii, şi minerii, şi siderurgiştii, iar săracii profesionişti, care chiar făceau artă, nu prea erau susţinuţi. Noi primeam o diplomă, acesta era singurul avantaj. În delegaţiile din străinătate nu ne-am dus niciodată, deşi ansamblurile mai ieşeau afară. Culmea, noi nu aveam atitudini de anticomunişti. Tot ceea ce voiam era să cântăm. Ne refulam prin muzică. Nu voiam să răsturnăm nimic. În 1989 am început să vorbim, aşteptam, dar nu ne gândeam la ceea ce a urmat", încheie Mircea Goian.
Citeşte mai multe despre:   special,   mircea,   goian,   căntăm,   păunescu,   hunedoara,   canon

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de