Casa Republicii, prima din salba clădirilor mamut

Casa Poporului, dată în folosinţă în anul 1989, era doar una dintre construcţiile megalomane pe care Ceauşescu plănuia să le ridice în Bucureşti.

El intenţiona să dărâme o parte mult mai mare din Capitală, unde dorea să construiască şi alte edificii gigant, o Sală a Congreselor, o Sală Polivalentă, un Centru Cultural Naţional, un Muzeu Naţional de Istorie, precum şi un altul al Ştiinţei şi Tehnicii. Stau mărturie studiile de arhitectură de la Arhivele Na­ţio­nale ale României, reunite în albumul Centrul Politico-Ad­ministrativ studii 1977-1981.

Pentru fiecare obiectiv în parte există proiecte de arhitectură aprobate, precum şi mai multe variante la care s-a renunţat. Aceste planuri au încolţit în mintea lui Nicolae Ceauşescu imediat după cu­tremurul din 1977. "Profitând de distrugerile care au avut loc la cutremurul din 1977, Ceauşescu a hotărât siste­ma­tizarea oraşelor Bucureşti şi Zimnicea, dar în mod de­o­sebit a municipiului Bucureşti, unde dorea să facă un centru politico-administrativ, în care să funcţioneze o serie de clădiri impresionante, perla coroanei fiind însă Casa Poporului, numită atunci Casa Republicii", a explicat profesorul Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (MLPAT) între anii 2000 şi 2004.


ARHITECŢI ŞI PROIECTE
Imediat după cutremur, Ceauşescu a cerut să fie ela­borate proiecte pentru realizarea centrului politico-administrativ. Nu mai puţin de 17 colective de arhitecţi au lucrat între iunie 1977 şi februarie 1979 la studiile de sistematizare a aşa-numitului Centru Civic, care se întindea de la Piaţa Alba-Iulia până în 13 Septembrie şi din Rahova până la Podul Mihai-Vodă, de la Dâmboviţa. Nici un arhitect mare nu a rămas în afara concursului deschis pentru proiectarea construcţiilor mamut. A participat profesorul Ascanio Damian, fost rector al Facultăţii de Arhitectură între 1959 şi 1971.

În anul 1987, acesta nu a mai suportat compromisul cu regimul şi a recurs la un gest temerar, şi-a depus carnetul de partid. Alte nume sonore sunt Cezar Lăzărescu (care a remodelat Teatrul Naţional în anul 1980), academicia­nul Octav Doicescu, Constantin Săvescu, Nicolae Porumbescu, fie­ca­re dintre ei  având la activ multe construcţii proiectate.

Dintre proiec­te­le realizate de aceste colective care aveau în spate cele mai mari organizaţii de proiectare din Capitală şi din ţară au fost selectate cinci-şase lucrări care au fost prezentate la Sala Ple­na­re­lor de la CPEx, actualmente Sala Om­nia. A câştigat Anca Petrescu, un ar­hitect tânăr de numai 28 de ani. Alegerea a rămas un mister pentru toa­tă floarea arhitecturii din acea vre­me. Gurile rele spuneau fie că era ne­poa­ta Elenei Ceauşescu, care se nu­mea Petrescu înainte de căsătorie, fie că, fiind cea mai puţin experimentată, a fost singura care a acceptat sfaturile lui Ceau­şescu şi a făcut compromisuri.

Însă partea cea mai rea a acestei idei a lui Ceauşescu a fost distrugerea cartierului Uranus, unul dintre simbolurile Bucureştiului interbelic. Un cartier liniştit, cu străzi în pantă pavate cu piatră cubică, grădiniţe cu gard viu au dispărut sub buldozere. Cartierul a fost demolat pentru a face loc Casei Poporului şi Parcului Izvor şi, o dată cu el, a dispărut şi complexul Mănăstirii Mihai-Vodă, ctitorită de Mihai Viteazul în 1594.

Ceauşescu a decis în anul 1885 ca mănăstirea să fie demolată pentru a nu ştirbi din măreţia viitoarei Case a Republicii, însă în urma unor proteste s-a decis ca bi­serica şi turla să fie salvate, dar să fie ascunse în spatele unor blocuri. Tot atunci a fost desfiinţat şi Podul Mihai-Vodă, ce făcea legătura dintre cartierul Uranus şi celălalt mal al Dâmboviţei. "Ceauşescu a ales să construiască în zona cartierului Uranus după ce a întrebat arhitecţii care este zona cea mai protejată la cutremur din Capitală. I s-a spus că dealul Uranus şi a decis să construiască acolo Casa Poporului", a precizat Nicolae Noica.
SISTEMATIZAREA A ÎNCEPUT LA SATE
Cutremurul din 1977 a grăbit doar sistematizarea Bucureştiului. Ideea de sistematizare încolţise în mintea lui Ceauşescu încă din 1972. La Congresul al X-lea al PCR şi la Conferinţa Na­ţio­nală din 1972 s-au stabilit "obiecti­ve­le principale şi direcţiile principale ale sistematizării teritoriului şi lo­ca­li­tă­ţilor menite să asigure dezvoltarea, îm­binând criteriile de eficienţă economică şi cele de ordin social". Legea prin care s-a îngrădit dezvoltarea fi­reas­că a comunităţilor a fost Legea nr. 58 din 1 noiembrie 1974, privind sistematizarea teritoriului şi lo­ca­li­tăţilor urbane şi rurale.

"Citite astăzi, prevederile din această lege surprind prin absurditate, dar şi prin ceea ce s-ar fi putut în­tâm­pla dacă nu se întâmplau evenimentele din decembrie 1989", spune Ni­colae Noica. El adaugă că prin siste­ma­tizare se stabilea densitatea con­struc­ţiilor, dar şi densitatea locuitori­lor şi să se reducă perimetrul con­struit al localităţilor.

O atenţie de­o­se­bi­tă se acorda însă localităţilor rurale, sa­tului românesc, "pentru a-i ridica trep­tat nivelul de viaţă şi a-l apropia de mediul urban". Astfel, articolul 15 din Legea 58 prevedea că "prin siste­ma­tizare se va urmări ca localităţile ru­rale cu cele mai bune condiţii de dez­voltare să fie transformate, în 10-15 ani, în centre economice şi sociale cu ca­racter urban.

Aşa a început drama ţă­ranilor cărora li se dărâmau gospo­dă­riile şi care erau mutaţi în blocuri fără canalizare şi apă, precum cele de la Bragadiru", şi-a amintit Stelică G. din Alexandria. El mai precizează că, în mod paradoxal, multe sate au fost salvate de cutremurul din 1977, care i-a abătut atenţia lui Ceauşescu de la sistematizarea de la sate la Casa Po­po­rului, pentru care făcuse o obsesie şi pe care o vizita săptămânal.

Însă, prima idee privind sistematizarea datează din anul 1948, când se face primul pas în preluarea controlului asupra construcţiei de locuinţe la sate prin aprobarea Regulamentului pentru unele măsuri premergătoare planurilor de sistematizare în co­mu­ne, conform Decretului nr. 110.187/ 6 mai 1948. "Date privind situaţia clă­di­ri­lor şi a locuinţelor ca urmare a re­cen­sământului din anul 1948 nu am gă­sit.

Singurele date găsite, după des­tu­le căutări, se află într-o notă reali­za­tă de Institutul Central de Statistică, îna­­intată la data de 19 martie 1948 Co­mi­tetului Central al PMR. Acest docu­ment se află în Fondul CC al PCR , secţia economică 1920-1965", a de­cl­a­rat Nicolae Noica, fost ministru al Lu­cră­rilor Publice. În opinia sa, în loc să se ocupe de situaţia locuirii, care era foarte gra­vă, 50% din case fiind de chirpici, re­gi­mul comunist se ocupa de transformarea satelor în oraşe. Odată construită Casa Poporului, Ceauşescu urma să-şi abată atenţia asupra noilor construcţii, pe care le avea gata proiectate, Sală a Congreselor, Sală Polivalentă, Centru Cultural Naţional, Muzeul Naţional de Istorie, precum şi Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii.